Tinerii neurodivergeți, care au trecut cu succes printr-un proces terapeutic de recuperare, sunt forța de muncă a viitorului. Statisticile europene arată că, în timp ce numărul persoanelor cu un diagnostic din aria neurodivergențelor (autism, ADHD, anxietate socială etc.), numărul persoanelor active, dacă ne raportăm la 2060, este în scădere dramatică.

Așa stând lucrurile, Institutul Autism Voice, care oferă tinerilor cu autism activități specifice ocupaționale, vocaționale și de dezvoltare, a creat un program coerent, Work Aid Kit, care presupune pe de o parte să ofere companiilor interesate să recruteze persoane cu dizabilități training-uri specifice despre beneficiile integrării acestora, pe de altă parte, tinerilor din aria neurodivergențelor cursuri de formare adaptate intereselor și abilităților lor și, nu în ultimul rând, matching între companii și tinerii interesați.

Urmărește aici un dialog între Delia Popa, consilier vocațional, și Nicoleta Mariana Orlea, director de comunicare și fundraising al Autism Voice, unde vei afla:

  • Care sunt avantajele de team building de a avea un coleg cu neurodivergențe
  • Care sunt avantaje fiscale de a angaja un tânăr neurodivergent
  • Cum poți folosi resursele Work Aid Kit, un program Autism Voice și ale Institutului Autism Voice pentru a aduce în fața angajaților tăi informații despre integrarea persoanelor neurodivergenete.

📌 Urmărește video aici: https://youtu.be/uc4GYFs-Dxk

📌 Ascultă versiunea audio pe Spotify aici:

Nicoleta Mariana Orlea: Bună ziua și bine v-am găsit la un nou episod din podcast-ul nostru Eu și copilul meu, unde alături de mine este specialistul Delia Popa, care este consilier vocațional și BCBA și vom vorbi despre integrarea pe piața muncii a persoanelor cu neurodiversitate, dar și a persoanelor cu dizabilitate în general. Delia, îți mulțumesc că ai acceptat invitația.

Delia Popa: Mulțumesc pentru invitație, bună ziua.

Nicoleta Mariana Orlea: Prima întrebare pe care o am pentru tine, mai ales pentru aceia dintre ascultătorii noștri care nu prea știu despre integrarea pe piața muncii a persoanelor cu dizabilitate este cam care ar fi situația în România în prezent.

Delia Popa: Dacă vorbim despre statistici, din păcate, ăsta este un domeniu în care suntem deficitari și nu numai. În România și la nivel de Uniunea Europeană sunt foarte puține date. Se estimează că în prezent în România sunt aproximativ 40.000 de persoane cu autism.

Pe de altă parte, se estimează că nu toți cei care au acest diagnostic au acces la servicii medicale și obțin oficial diagnosticul de autism. Mai ales, vorbim despre cei din zone defavorizate, despre cei din de la sate care poate toată viața trăiesc cu această dizabilitate fără să știe. Pe de altă parte, din datele pe care le avem, totuși, până în prezent, procentul celor care sunt integrați pe piața muncii este undeva la 1%, adică foarte jos. Indiferent de lucrurile la care ne raportăm, procentul este extrem de scăzut în Europa, nu stăm nici acolo mult mai bine, procentul celor integrați pe piața muncii este de 10%.

Nicoleta Mariana Orlea:  În condițiile în care în Europa sunt circa 87 de milioane de persoane cu dizabilități. Iar în România, cel puțin din ce văzusem, dar nu este o statistică sigură, am vorbit cam de 1.000.000 de oameni cu dizabilități.

Delia Popa: Exact proiectul pe care-l dezvoltăm acum în Autism Voice, se adresează nu doar celor cu autism. Asta e important de știut și de aia cifra pe care ai spus-o are o foarte mare relevanță. Mai mult decât atât, nu vorbim doar despre persoana cu dizabilitate în sine, pentru că în momentul în care într-o familie există o astfel de persoană, cel puțin încă un membru al familiei este obligat cam în 75% din cazuri să renunțe la serviciu și să trăiască tot din ajutor social pentru a-și ajuta copilul sau membru familiei care are o dizabilitate.

Nicoleta Mariana Orlea:  După cum știm, din păcate, sau, dacă nu știm, aflăm, avem multe probleme de sistem, începând de la faptul că ai nevoie de foarte multe resurse pentru recuperare, pentru terapie, pentru integrare școlară. Poate unii oameni s-ar gândi de ce să ne pasioneze acuma ideea de integrare pe piața muncii. Din punctul tău de vedere, ca specialist, care este răspunsul?

Delia Popa: Este un răspuns care pentru mine, ca mamă de copil cu autism, este evident de ce ar trebui să mă intereseze. Dar ca idee, având în vedere că populația activă este în continuă scădere, nu cred că suntem, ca societate, în punctul în care să ne putem permite să ignorăm o categorie atât de importantă a populației. Atâta timp cât oamenii vor și pot să muncească, cred că este important să le oferim contextele potrivite în care să poată să își atingă maximul de potențial. Apropo de ce, m-am întrebat și eu în momentul în care am primit diagnosticul băiețelului meu, lucram pe vremea aceea în HR și, de atunci, mi-am pus problema integrării pe piața muncii pentru că acești copii, nu doar copilul meu, toți copiii din această categorie fac terapie încă de la vârsta de aproximativ 2 ani.

Dacă au noroc și au resursele necesare să fie incluși într-un proces terapeutic de la vârsta de 2 ani, ei încearcă să devină cât mai aproape de ceea ce numim acum normal. Ce trebuie să înțelegem, să facem este să redefinim acest normal și apropo de schimbare a sistemică despre care vorbeai într-un sistem sănătos, faptul că îți integrezi copilul la școală, faptul că tânărul cu dizabilitate se integrează pe piața muncii nu este o chestiune de noroc într-un sistem sănătos. Lucrurile astea se întâmplă pentru că așa este firesc să se întâmple. Asta încercăm să facem.

Nicoleta Mariana Orlea: În condițiile în care am fi angajați și avem suspiciune că avem un coleg care neurodivers. Care ar fi avantajele de a-l integra cu adevărat în echipa de lucru și în mediul de lucru?

Delia Popa: În primul rând, indiferent de suspiciunile pe care le avem, vreau să subliniez că a fost om de HR. Este important să nu punem etichete și să nu vorbim despre diagnostic dacă persoana respectivă nu este pregătită să facă genul ăsta de dezvăluire la locul de muncă. Pe de altă parte, orice echipă în care sunt integrați oamenii cu moduri diverse de a gândi, de a rezolva probleme este o echipă mai câștigată decât una în care toți au același stil de gândire și același mod de abordare, de a vedea lucrurile. Este demonstrat prin studii făcute, nu la noi, ci în străinătate, că echipele în care sunt integrate persoane neurodiverse sunt mult mai productive și mult mai închegate, iar soluțiile pe care le dau aceste echipe problemelor cu care se confruntă la serviciu sunt ,,out of the box,, , acesta ar fi cuvântul potrivit, dacă luăm în calcul, de exemplu, avantajele, pentru că fiecare diagnostic și fiecare dizabilitate vine și cu partea ei de abilități specifice.

Persoanele cu autism au niște abilități specifice. Persoanele cu ADHD au alte abilități specifice care pot fi folosite foarte bine la locul de muncă, atâta timp cât se creează. Cum am zis mai devreme, un context potrivit,  este iarăși arătat prin studii și mă voi referi și la cel de la Morgan Case făcut în 2016, că productivitatea unui angajat cu autism poate să fie și de 92% mai ridicată față de a unor colegi tipici. De altfel, rapiditatea cu care își îndeplinesc sarcinile este cu aproape jumătate mai mare decât a colegilor tipici, pentru că au niște abilități specific, au o memorie foarte bună, o atenție la detalii foarte bună, sunt foarte onești, foarte loiali, sunt foarte focusați pe sarcină și nu sunt deranjați de sarcini repetitive.

Și dacă tu, ca manager, știi să folosești aceste lucruri într-o echipă, eu cred că nu poate să fie decât în avantajul tuturor și pentru un angajator.

Nicoleta Mariana Orlea: Și pentru un angajator Care sunt avantajele de a avea integrat în organizație o persoană cu abilități specifice?

Delia Popa: Există, bineînțeles, și avantaje fiscale de care beneficiază angajatorii care integrează persoane cu dizabilitate, conform legii. Oricum, companiile cu minimum 50 de angajați sunt obligate să angajaze cel puțin o persoană cu handicap. Cei care nu o fac plătesc o taxă către stat sau cumpără servicii de la unități protejate în care lucrează persoane cu dizabilități. Practic, angajatorii plătesc un cost în condițiile în care nu sunt pregătiți să includă în rândul angajaților persoane cu dizabilități. De asemenea, mai este important de punctat faptul că orice accesibilizare de care este nevoie pentru persoana cu dizabilități va fi decontată de către stat.

Și mai există, în cazul celor care angajează pe o perioadă de cel puțin 2 ani o persoană cu handicap, posibilitatea de a recupera salariul minim pe economie pe o anumită perioadă de timp cât persoana cu dizabilitate este angajată. Acestea sunt câteva dintre avantajele de a avea un coleg cu handicap. Nu sunt specialist nici în legislație, nici în fiscalitate, dar sunt lucruri pe care le putem discuta cu fiecare angajator în parte, în momentul în care vine către noi cu deschiderea de a include persoane cu autism sau persoane neuro-diverse la locul de muncă.

Nicoleta Mariana Orlea: Bun și avantaje din punct de vedere al culturii organizaționale există?

Delia Popa: Evident că există. Sper să nu mă refer prea mult la studii făcute în străinătate. Mă refer la ele pentru că în SUA, de exemplu, sau în Anglia, ceea ce facem noi acum se întâmpla acum 30-40 de ani. În tot acest timp, ei au avut răgazul să observe și să tragă niște concluzii.

Și chiar a fost un studiu relativ recent în făcut în America, unde aproape 7.000 de manageri au fost întrebați în ce măsură includerea unei persoane cu dizabilități în echipa lor a ajutat productivitatea și echipa în general. Ei au răspuns că aproape 90% din măsurile pe care le luăm la locul de muncă pentru persoanele cu dizabilități sunt măsuri de care beneficiază toți angajații, pentru că practic, ceea ce facem și ceea ce promovăm și noi prin training-ul de neurodiversitate pe care îl ținem companieilor este să creem niște procese cumva previzibile, care reduc din anxietate. Da, deci de aceste procese ajustate beneficiază nu doar persoanele cu autism, nu doar persoanele care funcționează diferit, beneficiază toți angajații. Tuturor ne este mai ușor să trăim într-un mediu previzibil și într-un mediu în care lucrurile se întâmplă după o anumită rutină.

Nicoleta Mariana Orlea: Acum, ca o întrebare, pentru că sigur ai menționat de mai multe ori în conversația asta despre programul pe care noi l-am lansat. Ce program am lansat?

Delia Popa: Noi am lansat programul Work Aid Kit, atât pentru tinerii care sunt în momentul ăsta în programul Institutului Autism Voice, cât și pentru cei care au peste 18 ani și consideră că au nevoie de ajutor pentru a se integra pe piața muncii.

Știm din diverse surse că 85% dintre tinerii cu autism nu trec de primul interviu și majoritatea nu pentru că nu ar avea abilitățile de a-și face treaba la un nivel foarte bun, ci pentru că nu au abilitățile sociale ca să treacă de acest această discuție cu HR-ul.

Acest program are trei stâlpi de susținere: o dată ne adresăm tinerilor, le oferim evaluare vocațională, consiliere vocațională, putem face mock interviews, facem training-uri vocaționale în Institut. În plus, ne adresăm companiilor și le oferim un training de neurodiversitate despre care am discutat un pic mai devreme, unde punctăm lucrurile pe care le pot face ei ca să întindă o mână către acești tineri care au nevoie de un pic de ajutor. În al treilea rând, mi se pare cea mai importantă direcție, vom încerca să facem matching între job-urile din companiile care colaborează cu noi și tinerii care ni se adresează și să încercăm să ducem acești tineri în zonele care li se potrivesc cel mai bine.

Nicoleta Mariana Orlea: Evident, pentru mai multe detalii, programul are un o pagină de sine stătătoare, cu toate detaliile, căci programul e mai complex decât avem noi acuma posibilitate să intrăm în detalii. Dar revin totuși un pic la poziția de om care habar n-are despre diversitate și incluziune și despre integrarea pe piața muncii a persoanelor cu cu dizabilități. De ce ar trebui să ne pese nouă ca societate, că până la urma urmei există asistența socială, există familiile acestor oameni. Noi în viața de zi cu zi avem destule probleme. De ce să ne mai pese de integrarea unor tineri care în caz contrar se întâmplă cu ei, ce se intampla, nu stim ce.

Delia Popa: O întrebare extraordinar de bună, care nu are un răspuns simplu și nu are același răspuns în funcție de oamenii cărora li te adresezi. În primul rând, avem impresia că neurodiversitatea și dizabilitatea și tot ce ține de zona asta nu este despre noi.
Dar dacă stăm să ne gândim, cu siguranță fiecare dintre noi are în familie sau cunoaște o persoană cu genul acesta de nevoi speciale. Incidența autismului, dacă e să ne referim doar la autism, a crescut din 2000 până în prezent cu peste 310% ; 317% cred că este cifra exactă. Da, unul din 25 de copii sunt diagnosticați cu ADHD. Unul din cinci copii are o formă de dislexie. Da, am luat doar trei dintre diagnosticele care intră în această umbrelă a neurodiversității. Aici putem să includem și multe altele, inclusiv depresia și anxietatea socială. Așadar, nu mai este atât de departe de noi această categorie a oamenilor neurodivergenți.

Există argumentul economic, general și am punctat un pic mai devreme faptul că populația activă, până în 2060, se preconizează că va scădea foarte mult față de ce avem de la ultimul recensământ. Deci nu putem să ignorăm o populație atât de numeroasă cum este cea formată din persoane cu dizabilități. Pe de altă parte, există argumentul social demonstrat printr-o grămadă de studii. Cel la care îmi place cel mai mult să mă refer este cel făcut de cei de la Stanford, se referă la faptul că orice politică publică pe care o aplicăm în domeniul dizabilității ajunge să fie în beneficiul întregii societăți. Și exemplu la care îmi place să mă refer este cel cu bordurile de la capătul trotuarelor, care au fost gândite pentru persoane aflate în scaun rulant și de care beneficiază și mămicile care plimbă copilul în cărucior, beneficiază și curierii, beneficiază și bicicliștii ș.a.m.d.

Un alt exemplu este cel cu subtitrările, au fost la început o măsură dedicată persoanelor cu deficiențe de auz, iar acum e o parte din viața noastră. Nu mai putem să ne gândim să ne uităm la un film sau să ne uităm, în metrou, pe Facebook, Instagram sau pe TikTok la un filmuleț care nu are și subtitrări. Cam în direcția aceasta a mers studiul celor de la Stanford, care a demonstrat că aceste politici sunt un beneficiu adus întregii societăți. Și apoi mai există partea un pic mai aproape de angajator. Da, de ce eu, ca angajator, să fac acest efort de a modifica procesele și de a deveni inclusive, în afară de argumentele legislative sau de umanitate. Este important să punctez încă o dată faptul că dizabilitatea vine și cu o serie de abilități specifice, care este păcat să nu fie folosite.

Nicoleta Mariana Orlea: Și aș mai vrea să mai punctez și ce se întâmplă la nivel de societate în momentul în care lăsăm acești tineri neintegrați. Pot deveni asistați social. Pot deveni mai rău, pentru că în viață se întâmplă multe lucruri și acești tineri pot ajunge să nu mai aibă familii. Ce se întâmplă cu ei ajung, teoretic, dar uneori și practic, să zicem, să fie susținuți de întreaga societate.

Delia Popa: Costurile pentru a susține pe parcursul vieții adulte o persoană care nu a reușit să se recupereze sunt, în America, de exemplu, în jur de 24 de milioane de dolari. În UK suma este similară. În cazul în care investim în terapie, 50% dintre ei se recuperează.

Și de asemenea, costurile pe care le investim în terapia timpurie a copiilor cu autism sau copiilor cu alte forme de dizabilitate sunt cu 50% mai scăzute decât cele pe care le-am plătit ca societate pentru a susține adultul cu dizabilități. Să nu uităm și un membru al familiei acestui adult.

Nicoleta Mariana Orlea: Pentru că ne apropiem de finalul episodului și aș vrea să încheiem așa într-un ton pozitiv. Până la urma urmei, programul Work Aid Kit și integrarea pe piața muncii a persoanelor cu dizabilități, atât ce facem noi, cât și ce fac alte organizații din țară, sunt o formă de pionierat, că nu există. Noi practic construim acum viitorul. Din punctul tău de vedere. ce speri să se obțină în următorii 10 ani?

Delia Popa: Mă bucur să aud că ai zis 10 ani pentru că realitatea este că nu cred că o schimbare cu adevărat se poate face foarte repede, dar trebuie să începem de undeva și noi am început de aici. Eu sper ca a avea un coleg cu dizabilități la locul de muncă să devină ceva firesc. Să nu mai existe sprâncene ridicate, umeri ridicați, încruntare, să devină firesc să avem un astfel de coleg lângă noi.

Nicoleta Mariana Orlea: Îți mulțumesc, Delia! Este o onoare să lucrez alături de tine. Dragilor, acesta a fost episodul nostru. Sperăm că v-am adus multe informații, toate întrebările și toate răspunsurile oferite. Dacă vă aflați în situația în care ați avea nevoie de mai multe informații, puteți găsi mai multe detalii aici.