Coliziunile dintre generații pe piața muncii, diferențele de viziune și planificare a creșterii și educației copiilor, precum și o abordare responsabilă a formării tinerilor sunt doar câteva dintre temele pe care le aduce în discuție podcastul „Eu și copilul meu”, realizat de Nicoleta Mariana Orlea, avându-l invitat pe Adrian Stanciu, consultant de business și de procese organizaționale, antreprenor și profesor EMBA Maastricht School of Management.

Dacă vrei să urmărești episodul complet, accesează linkurile:

📌 YouTube: https://bit.ly/3zCB3VI

📌 Spotify: https://bit.ly/45VNR5Y

„Eu și copilul meu” este un podcast Autism Voice, realizat cu sprijinul NN Romania, în parteneriat cu Pagina de Media.

#AutismVoice #NNRomania #Parenting #EuSiCopilulMeu

Nicoleta Mariana Orlea, realizator „Eu și copilul meu”: Adrian, prima mea întrebare derivă și din cartea pe care o ai, pe care v-o recomand să o și citiți ,,Alternative’’, în care ai o pledoarie pentru educația antreprenorială. De ce ți se pare că este important să avem o astfel de educație?

Adrian Stanciu, consultant de business: În primul rând, mi se pare important să ai în orice fel de societate un mediu antreprenorial vibrant și dinamic. Antreprenoriatul cumva cere un ecosistem, acesta tinde să funcționeze mai bine dacă funcționează într-un ecosistem. Ecosistemul include și ce e în amonte, și ce e în aval, și ce e  în stânga-dreapta unei activități antreprenoriale.

În amonte, este educația, cu ce fel de oameni lucrezi și prin ce fel de proces educațional au trecut. Mai sunt și alte lucruri din infrastructură, reglementări. Toată discuția asta despre ușurința de a porni o afacere nouă sunt și alte lucruri care ar merita discutate, dar din perspectiva noastră o educație antreprenorială, producem materia primă cu care să creează un mediu antreprenorial. Și aici nu mă refer la oameni care neapărat se angajează la o companie antreprenorială. Deși și asta e important, cred că oameni care sunt dispuși să riște într-o activitate antreprenorială. O educație antreprenorială, trebuie să îi facă pe oameni confortabil cu incertitudinea.

(INTERTITLU) Mi se pare că modelul, tot modelul de educație trebuie regândit, pentru că el a fost gândit pentru era industrială, care avea complet altfel de caracteristici, societatea erei industriale care aveam  complet altfel de caracteristici.

Antreprenoriat-ul, prin definiție, e o activitate riscantă și care are în față foarte multă incertitudini. Majoritatea oamenilor pot să viseze să se facă antreprenori, dar nu se fac, nu se fac pentru că le e teamă de incertitudinea care vine la pachet cu chestia asta. Majoritatea oamenilor care se fac antreprenori sunt optimiști, cronici, ireductibili, care văd oportunități unde alții  văd pericole și asta e ceva ce e foarte greu de învățat la vârsta adultă. Adică dacă cumva pe parcursul tău formativ și din familie și din școală n-ai căpătat acest dorință de a explora, curiozitatea de a de a înțelege lucruri pe care nu le înțelegi, dorința de a-ți asuma riscuri ca să faci progres, e foarte greu să o capeți la 25-30 de ani, de aici pledoaria mea pentru educația antreprenorială. Problema cu modelul ăsta clasic de educație este că el e creat într-un spațiu care are răspunsuri unice.

În școală dacă cineva punea o întrebare, ea avea un singur răspuns. Orice fel de educație care îți ghidează mintea că  orice fel de problemă are un singur răspuns e anti-antreprenorială te împinge complet în altfel de model mental. Și eu cred că ăsta nu e ceva util pentru societate. Și mai cred și că în general nu mai trăim acea vreme în care să putem prevedea cu oricât de minimă precizie ce ni se va întâmpla peste 30 de ani sau peste 40 de ani. Noi pregătim copii, azi creăm curriculum universitare sau chiar mai rău, preșcolare și școlare pentru niște abilități și cunoștințe de care ne așteptăm să aibă nevoie peste 30-40 de ani. De unde știm care-s alea.  Adică mi se pare că modelul, tot modelul de educație trebuie regândit, pentru că el a fost gândit pentru era industrială, care avea complet altfel de caracteristici, societatea erei industriale care aveam  complet altfel de caracteristici.

Și cred că linia lui, să zic așa, directoare, ar trebui să fie educația asta antreprenorială. Nu ca trebuie să fie toți antreprenori, dar trebuie să fie, cred că e foarte important ca toți dintre noi să ne creăm această flexibilitate a gândirii și a acțiunii de a de a trăi și de a fi confortabil cu incertitudinea.

Nicoleta Mariana Orlea, realizator „Eu și copilul meu”: Deci, practic, tu când spui pledoarie pentru educația anteprenorială, nu te referi la: hai să vedem cum copiii pot învăța să fie antreprenori, ci de fapt să învețe cum să gândească critic, liber și în perspectivă.

Adrian Stanciu, consultant de business: Mai important chiar decât asta, deși și asta e important, mai important decât asta este să învețe să fie autonomi și să învețe, să înțeleagă că orice fel de problemă are multe posibile răspunsuri și că parcursul lor în viață va fi în principiu semănat cu incertitudini și că trebuie să  poată să capete această flexibilitate de a se adapta. Dacă te uiți în spațiu și apoi te gândești. Dar ce înseamnă asta? Flexibilitatea de a te adapta? Asta spune că trebui să existe ceva de tipul ,,first principles’’, cum spun americanii. Adică trebuie să existe niște ancore perene, niște repere la care să te poți raporta. Dar de acolo încolo, să fii în stare să-ți adaptezi propriul drum în funcție de ce cer necesitățile momentului. Din perspectiva asta, eu personal cred că educația sta, să zicem, de bază, care se referă, să zicem, până la nivelul de liceu. Un nivel universitar e un pic diferit, dar până la nivelul de liceu ar trebui să fie centrată mult mai mult pe concepte universale și fundamentale de care ne așteptăm să reziste peste 40 de ani și mult mai puțin pe competențe vocaționale, pentru că alea se schimbă, de la nu de la generația la generație, ci de la an la an. E foarte greu ca un sistem, mai ales de stat, public de educație, să pregătească oameni pentru piața muncii. N-are viteza de adaptare, e prea mare, ca pentru asta pot să lași piața muncii să facă asta.

Dar de le oameni, cu mentalul potrivit, cu ,,infrastructura’’ de gândire potrivită, cu gândire critică, cu o înțelege holistică a lumii, cu înțelegerea fenomenelor, inclusiv sociale, inclusiv nu știu cum să zic, inclusiv economice, să zic așa și de acolo încolo să aibă baza pe care să poată construi înșiși în viitor. Asta e pentru mine o educație antreprenorială.

Nicoleta Mariana Orlea, realizator „Eu și copilul meu”: Și pentru părinții care ne ascultă și chiar sunt foarte interesați de lucrul ăsta, dar na, în sistemul de învățământ românesc mai greu. Ce am putea face să-i oferim copiilor noștri o astfel de educație?

Adrian Stanciu, consultant de business: Le-aș recomanda să citească ultima cartea lui Johnaton Haidt, care e un psiholog american foarte înțelept, după părerea mea, e unul dintre autorii mei preferați, care se numește nu știu cum i s-a tradus, nici nu știu dacă s-a tradus la noi de fapt, se numește The Anxious Generation, el a mai scris o carte înainte și asta cred că s-a tradus la noi. Titlului original e The Codringher American Mind, cocoloșirea minții americanilor, în care vorbește despre fenomenul ăsta în care părinții au început să considere, începând cu anii 80, că lumea e un loc din ce în ce mai periculos, deși ea, după toate matricele, e un loc din ce în ce mai sigur, mult, din ce în ce mai sigur. Totuși mintea noastră e pe dos.

Pentru că abundența mijloacelor de comunicare și apetența mijloacelor de comunicare pentru știri negative face să-ți creezi această impresie că lumea e un loc din ce în ce mai periculos, ceea ce a făcut ca părinții să lase din ce în ce mai puțin timp liber nesupravegheat copiilor și anume de la vârste din ce în ce mai înaintate s-a ajuns ca media să fie pe la 12 ani. Eu personal eram copil preșcolar când am ieșit prima oară la joacă nesupravegheat, iar de exemplu, când eram în clasa a 2-a la școală și am fost făcut pionier. Eram înnebunit să mă facă pionier, că voiam să mă duc la un cerc de carting la Palatul Pionier, care era unde e acum Palatul Cotroceni, era în Palatul Cotroceni, iar eu locuiam undeva pe lângă patinoarul Floreasca, adică luam două autobuze ca să ajungă acolo și tot ce mi-au făcut părinții mi-a fost să-mi dea bani de bilet și să-mi spună unde-i stația. Nu s-a gândit nimeni să mă ducă măcar prima oară până acolo. M-am dus singur cu un prieten care știa drumul asta. E ceva care acuma e absolut inimaginabil, deși lumea de acuma nu e mai periculoasă decât cea de atunci deloc după niciun fel de metrică.

(INTERTITLU) Să ferești orice companie, un om, un copil complet de riscuri înseamnă să-i faci rău.

Deci, ca să mă întorc la întrebare, ce ar trebui să facă este să reinventeze copilăria, copilăria liberă și nesupravegheată. Pentru că felul în care copiii se manifestă atunci când interacționează liber, jocul ăsta liber al copiilor are în el toate ingredientele de care au nevoie ca să învețe să fie adulți autonomi. Iar noi le interzicem asta. Dacă te uiți ce fac copiii când se joacă liber, o să constați, de pildă, că le place pericolul?

Adică, dacă această chestie ar fi ceva nasol, ar fi ceva periculos, ea ar fi fost scoasă de evoluție din spectrul comportamentului. Adică dacă copiii care se joacă așa în copilărie ar păți ceva serios, gena lor s-ar stinge? Nu?

Nicoleta Mariana Orlea, realizator „Eu și copilul meu”: Unii specialiști ar spune că până la o anumită vârstă copiii nu au instinct de conservare dezvolta și că noi ar trebui să dezvoltăm pentru ei.

Adrian Stanciu, consultant de business: Cum protejându-i?

Nicoleta Mariana Orlea, realizator „Eu și copilul meu”: Nu știu.

Adrian Stanciu, consultant de business: Păi da. Adică modelul? Modelul de devenire adultă este să încerci în joc situațiile cu  care te vei întâlni în viața adultă. În viața adultă nu o să ai pe nimeni care să te țină în brațe, care să te ferească de pericole, care să te ferească de conflicte sau să te ferească de nu știu cum să zic așa. Astea, între ghilimele, că nu pot să-i zică cu toată gura, traume emoționale, adică faptul că ești respins, faptul că cineva te-a insultat, faptul că cineva nu te-a acceptat. Astea sunt lucruri de care te vei întâlni în viața adultă. Nu e ok să le experimentezi pentru prima oară la 25 de ani. Adică ar trebui să fii deja antrenat pentru incertitudine, pentru complexitatea relațiilor sociale, pentru a alege între bine și rău, noi le interzicem.

(INTERTITLU) Există bucla asta de helicopter parenting în care ești văzut ca un părinte iresponsabil dacă îți lași copilul, să se joace pe stradă, pot să-l calce mașina

Asta la vârsta la care creierul nostru are cea mai mare plasticitate. Sunt, știm asta că sunt etape în evoluția creierului copiilor pe care dacă nu le parcurg la vârsta aia nu le mai parcurg niciodată, nu se mai pot reface, nu acele că-i neuronale, cum e, de exemplu, vorbirea și limbajul. Dacă n-ai învățat,să vorbești la vârsta care trebuie, nu mai înveți niciodată. Eu cred că așa e și cu comportamentele sociale. Deci noi creăm generații de copii care trăiesc în medii ultra-protejate, cu adulți care îi supra-supraveghează îndeaproape și care nu au ocazia să-și încerce relația asta socială cu lumea la vârstele potrivite. Cumva, faptul că România nu e așa de dezvoltată ca alte țări de prin vestul Europei și din Statele Unite, din perspectiva asta e un avantaj. Adică cred că acest comportament la noi se întâmplă poate în 20% din societate. Încă cred că 80% mai își duc copilăria pe coclauri și pe maidane, dar asta e, după părerea mea, sămânța antreprenorială. Dacă ne uităm la relația cu părinții și cu familia, dacă ne uităm la relația cu școala, e mai complicat, pentru că modelul ăsta de educație pe care îl folosim nu e foarte prietenos cu subiect. În orice caz, niște prieteni de-ai mei, împreună și cu mine și cu alții, am fondat universitate antreprenorială în București, care există și funcționează și acum, noi ne-am cam retras. Unii dintre noi au preluat activitatea, dar ăsta e tipul de educație, să zic așa, universitară, care te poate ajuta să te formeze antreprenorii. Adică e o universitate în care jumătate din timpul lor se petrece în a face antreprenoriat. Adică li se cere să înceapă o afacere în primul an și apoi parcursul lor acolo.

Și cei mai mulți dintre ei nu se să opresc la una, că au ocazia să încerce să eșueze, să mai încerce în anii ăia, formativii, în care există cumva un mediu, un fel de ecosistem în jurul lor, care îi susține și sunt ca pui de păsări, adică sunt ajutați să să-și ia zborul, dar unii dintre ei și-au zborul până în anul patru, și iau zborul și se așază pe traiectorie antreprenorială. Trebuie altfel de școală.

Nicoleta Mariana Orlea, realizator „Eu și copilul meu”: Da, schimbarea sistemică e greu de făcut în domeniul ăsta. Și că tot am găsit mențiuni ale acestei schimbări de sistem în foarte multe din articolele pe care tu le-ai scris și în tot felul de medii în care te duci și vorbești despre îmbunătățirea culturii organizaționale și chiar a vieții însăși, menționez faptul că atunci când vrei să schimbi un sistem, singura modalitate este să-l schimbi cu totul, nu să adaugi bucățele din alte sisteme și să ai impresia că asta va schimba sistem. Noi așa în, să zicem în viața de zi cu zi că nu putem să schimbăm sistemul.
Cum putem totuși să ne îmbunătățim viața printr-un aspect antreprenorial, dar nefiind neapărat obligați să ne schimbăm toată viața, dacă e să privim așa holistic.

Adrian Stanciu, consultant de business: Nu știu dacă înțeleg întrebarea.

Nicoleta Mariana Orlea, realizator „Eu și copilul meu”: Adică, vreau să zic dacă noi am vrea să facem această educație antreprenorială pentru copiii noștri, dar nu putem să schimbăm școala și multe cazuri nu putem să ne schimbăm nici noi ca părinți, viața în afară de poate genul de materiale de care ai zis, cărți pe care să citim, ce-am mai putea să mai facem ca să ne creștem copiii cu o mentalitate mai bună?

Adrian Stanciu, consultant de business: Păi, cum ziceam, trebuie să-i învățăm autonomie, să-i învățăm să să-și controleze singur mediu. Adică mi se pare OK și coerenți, să-i ferim de pericole care le pot pune eu știu viața sau integritatea fizică în pericol major. Cum zicea cineva, noi căutăm un model de educație în care copiii să iasă cu vânătăi, dar nu cu răni. Adică să se poată existe un nivel de  securitate, dar nu unu total. Să înțelegem lucrul ăsta, că e nevoie ca ei să fie, să le creștem autonomia și asta cred că se întâmplă și în spațiu muncii, adică cred că și acolo avem această nevoie, să lucrăm cu oamenii ca și cu niște adulți, cu ei ca fiind copii de 6 ani, dar să le creștem spațiul de autonomie la un nivel un pic mai mare decât ăla pe care îl pot duce în siguranță. Adică să ii expunem la pericole pe care le pot duce și ale căror consecințe nu sunt dramatice. Dacă îi ferește de orice fel de pericol, ei nu mai cresc?

În cartea asta de care vorbeam, ce au copacii? Nu știu cine a făcut un fel de experiment cu copaci plantați într-o seră, într-un mediu foarte bun pentru ei, feriți de orice factor de stres și copacii n-au crescut, s-au prăbușit sub propria lor greutate. Pentru că s-au prins că copacii au nevoie de vânt ca să existe. Adică ei își formează lignina aia sub stresul pe care îl au de la vânt. Și când bate în într-o direcție își formează lignina pe parte,  bate în altă direcție și formează pe altă parte. Există conceptul ăsta de anti-fragilitate lansat de Nassim Taleb. Viața în general și creșterea noastră ca oameni e anti-fragilă. Noi încercăm să-i facem pe copii rezistenți, dar nu rezistenți, trebuie să-i facem anti-fragili. Ei sunt anti-fragili. Noi îi facem fragil prin faptul că îi ferim de stres.

Anti-fragilitatea, sisteme anti-fragile sunt sisteme care se întăresc sub stres. Există un exemplu de ceva fragil, această cană dacă o scap pe jos, ea e rezistentă până când nu mai e. Dacă stresul e mai mare decât marja ei de rezistență, ea cade pe jos și se sparge. Dacă ar fi făcută din plastic, ar fi robustă, adică șocul de care e nevoie ca s-o strice ar fi mult mai mare decât pentru asta, deși duritatea, materialul e mai mică. Dar un sistem anti-fragil se întărește cu fiecare șoc, după fiecare șoc e mai puternic toată viața e anti-fragil dacă te uiți. Orice e în definiție anti-fragil într-un fel sau altul. La un nivel sau altul nou, ar trebui să ne  uităm la copiii noștri ca niște sisteme anti-fragile și să îi educăm prin ai expune la stres și la un risc pe care îl pot duce, dar care nu le face un rău major, care să le amenințe existența.

Și asta e dozajul parental ideal, după părerea mea. Să aplică și la lider și să-i pui oameni în situații care le creează o provocare pe care o pot duce și să-și asume riscuri pe care dacă cumva se întâmplă, nu distrug ceva major. Dar să ferești orice companie, un om, un copil complet de riscuri înseamnă să-i faci rău.

Nicoleta Mariana Orlea, realizator „Eu și copilul meu”: Și noi dacă am vrea să devenim anti-fragili, ce am putea să facem? Mergând pe ideea că nu avem un lider care să ne ajute.

Adrian Stanciu, consultant de business: Noi suntem anti-fragili. Tot ce ar trebui să facem e să ne dăm voie să fim anti-fragili. Adică, din păcate, cum ziceam, suntem în această situație în care comunicăm și în felul în care ni se comunică ne întreține pe de o parte, sentimentul de pericol și pe de altă parte ne întreține credințele, oricare ar fi ele, ori momentul în care a intrat în această buclă e foarte greu de ieșit din ea. Există bucla asta de helicopter parenting în care ești văzut ca un părinte iresponsabil dacă îți lași copilul, să se joace pe stradă, pot să-l calce mașina. Doamne ferești, să nu faci așa ceva. Ești ciudat dacă faci asta și atunci e foarte mare tentația să stai în interiorul practicilor grupului din care faci parte și combinația asta nu e deloc fericită. În termeni absolut obiectivi, orice fel de statistică citești, e clar că lumea este un loc din ce în ce mai sigur, nu din ce în ce mai periculos.

Nicoleta Mariana Orlea, realizator „Eu și copilul meu”: Practic, trebuie să ne schimbăm noi de fapt, perspectiva și să ne dăm voie să gândim și să ne manifestăm evident,  în termen de bun simț.

Adrian Stanciu, consultant de business: Da. Numai că și asta cu termenii de bun simț sunt o țintă mișcătoare.

Nicoleta Mariana Orlea, realizator „Eu și copilul meu”: Cum vezi că va evolua piața muncii, că tot te ocupi de culturi organizaționale și de a crește noi lideri? Ai o perspectivă optimistă?

Adrian Stanciu, consultant de business: Cum ar arăta perspectiva optimistă?

Nicoleta Mariana Orlea, realizator „Eu și copilul meu”: În care în momentul de față cresc noi generații, care sunt diferite, mult mai autonome, mult mai dinamice, tocmai pentru că își dau voie să facă lucrurile bazându-se pe mentalități deschise, gândire constructivă, să iasă un pic din sau un pic mai mult din sistemele de care vorbeam mai devreme, cu școala, în care nu le de voie, le da numai răspunsuri unice.

Adrian Stanciu, consultant de business: Da. Eu am o perspectivă, da, mai degrabă optimistă despre ceea ce numim generația ZET și nu știu ce o să vină după, e alfa sau cum e, o zice foarte mulți dintre oamenii cu care vorbesc că sunt mai degrabă critici față de generațiile astea. Li se pare că au pierdut ceva din, eu știu, din reziliența și determinarea și capacitatea de angajament pe care o avea generația lor pe undeva, le dau dreptate, apropo de discuția asta în care sunt mai fragile emoțional decât generațiile anterioare. Pe de altă parte, faptul că au crescut feriți de pericole are și un avantaj, și anume că nu le e teamă, adică au această acest sentiment, că dacă își doresc ceva, principiu ar trebui să poată să-l obțină asta. Pe cei din generația mea de multe ori îi enervează, dar mie mi se pare ceva ok, chestia asta mi se pare la în termen de idealuri, ca să zic așa.

Nu e practic nicio diferență între generația ZET și generația mea, deși eu sunt babybumer, adică departe de ei. Dar nu e pentru că am măsurat chestia asta și nu e. Există ceva ce, un fenomen straniu pe care nu prea îl înțelegem, care se numește tinerețe. Adică foarte multe din lucrurile pe care le atribuim generațional nu sunt generaționale, sunt un atribut al vârstei, nu al generației. Adică și noi la 18 ani eram tot așa de ciudați, pentru părinții noștri. Ce e generațional? Este chestia asta, că ceea ce pentru noi erau niște visuri de tinerețe, pentru ei sunt imperative absolute și sunt dispuși să își schimbe viața, să schimbe locul de muncă de pe azi pe mâine ca să le urmărească pe cei din generația mea chestia asta enervează. Înseamnă că si responsabili, că n-au angajament, n-au loialitate. Eu cred că loialitatea e ceva ce se câștigă, nu se pretinde și cred că dacă te uiți la subiect așa, hai să spui altfel de întrebări și ai să găsești altfel de răspunsuri decât astea ocupă,  cu care suntem noi obișnuiți. Noi am crescut într-o vreme în care aveai un job cât de cât bun și stabil și plătea salariul în fiecare lună. Deja era OK. Ei nu-s așa, ei sunt, au visurile lor și se duc după ele. Asta o să ne facă bine acuma. Ce se va întâmpla cu piața muncii în general e foarte greu de spus, pentru că, după părerea mea, ce se întâmplă acum cu inteligență artificială, care e doar primul pas și vârful icebergului, o să aibă un impact major în felul cum sunt organizate toate societățile, începând cu astea mai avansate, din care, din fericire, am cerut să facem parte. Pentru că e pentru prima oară în istoria omenirii când o tehnologie nouă atacă clasa de mijloc.

De obicei, ele nu au servit clasa de mijloc. Ele au creat clasa de mijloc, s-au automatizat, munci repetitive, i s-a eliberat o forță de muncă care a fost cumva împinsă către zona asta de servicii și de valoare adăugată în care a creat clasa de mijloc, a creat bună stare suficient, încât iasă se reversă și asupra clasei de mijloc. Acuma, clasa de mijloc e cea atacată direct și nu știu ce se va întâmpla. Adică, nu știu, cearceafurile în hoteluri n-o să le schimbe repede, singure, crearea de lucruri sofisticate și inovația n-o să se automatizeze curând. În schimb, tot ce e între astea două e automatizabil. Și va fi automatizat într-un an, 10-50, nu știu, da, va fi automatizat. Adică trendul ăsta e de neoprit?

(INTERTITLU)Dacă tu consideri că cea mai mare realizare a vieții tale sunt copiii, după părerea mea, în spatele acestei afirmații este că tu îți vezi, nu știu cum să zic, îți vezi identitatea și sensul în viață prin ce au devenit copiii tăi.

Nicoleta Mariana Orlea, realizator „Eu și copilul meu”: Da, înclin să-ți dau dreptate și totuși sunt oameni cu care am avut discuții și au spus apropo de automatizări, cu odată cu această nouă dinamică, se vor inventa alte joburi ale viitorului.

Adrian Stanciu, consultant de business: Vom vedea. Dar fiecare tranziție de genul ăsta s-a produs cu convulsie. Adică prima dintre ele s-a produs cu morți și răniți pe stradă. Da, adică s-a produs cu convulsii și o să se producă cu convulsii. Cum vor arăta joburile astea? Avem pe cineva să prezică acest viitor. Eu sigur nu sunt în stare, dar sigur n-o să sunt. Se  va reașeza cumva societatea. Cert e că dacă nu știu, ți-ai făcut programator și te-ai gândit că toată viața vei fi programator? Uită că se va automatiza. Te-ai făcut avocat? Uită. Te-ai făcut medic. Poate mai greu, pentru că e această componentă emoțională, dar deja algoritmii sunt diagnosticați mai buni decât medicii acum.

Nicoleta Mariana Orlea, realizator „Eu și copilul meu”: Sună destul de negativ, să zic un pic realist, dar trist din punctul meu de vedere. La ce totuși am putea să ne uităm în toată dinamica asta ca să mergem pe principiu că hai, poate lucrurile n-o să fie așa rele?

Adrian Stanciu, consultant de business: Păi ce cred eu că n-o să fie așa rele. Eu am 63 de ani de la vârsta asta mă simt oarecum protejat de viitorul ăsta, în sensul că nu prea mai în pasă. Dar dacă aș fi avut 30, ce mi s-ar fi părut mie pozitiv în toată chestia asta e noțiunea de oportunitate, pentru că orice chestie care e instabilă și în mișcare, creează o oportunitate, creează amenințări dacă modelul tău mental e fix, dacă te imaginezi mâine la fel ca azi, schimbarea amenință, dar dacă modelul tău mental e dinamic, ea este o oportunitate. Ce va crea chestia asta este că o să îi scoată de pe șină pe cei care sunt în modele mentale fixe. Această mentalitate va fi foarte puternic atacată și vor trebui vor fi forțați să iasă din modelul ăsta mental. Modelul ăsta mental nu e înnăscut, e dobândit, adică oricare dintre noi putem să ne așezăm într-un model mental mai flexibil. Numai că lumea până acuma ne-a permis să stăm în modele mentale fixe. Eu cred că nu ne va mai permite și va fi o lume care va privilegia oamenii dinamici și cei care, cum ziceam, sunt deschiși la incertitudine. Și asta din punctul meu de vedere, e ceva bun. Adică e ceva util, ca să zic așa.

Nicoleta Mariana Orlea, realizator „Eu și copilul meu”: Îți mulțumesc, Adi pentru informație de până acum. Mai am o ultimă întrebare ca să încheiem așa episodul, într-un mod foarte frumos, dar și cu mai multe învățăminte, atât în carte cât și în mai multe din articole tale ai menționat un lucru care mi-a rămas în minte destul de profund, apropo de faptul că noi, atunci când avem în viața noastră un copil, avem tendința să punem o presiune pe umerii lor inutilă, ca să avem așteptări, în loc să le dăm ocazia să fie ei cine trebuie să fie. Și asta este o traumă până la urma urmei, cu care și generația mea a crescut, din păcate. Cum putem noi să evităm să facem? Cum putem evita să facem chestia asta, să nu mai avem așteptări de la copiii noștri, dar dorințe pentru ca ei să devină cine trebuie să fie?

Adrian Stanciu, consultant de business: Da, e am un subiect mai larg pentru chestia asta cu așteptările și dorințele. Nu vreau să intru în el, că e un pic departe de esența întrebării tale. Însă ce ai citit și ideea asta mi-a răsărit când am avut primele mele întâlniri cu foști colegi de liceu și apoi foști colegi de facultate. Știi cum se întâlnesc promoțiile din când în când? Principiu tradiția. Cam la 10 ani, o dată și deja de la prima întâlnire, dar apoi și la celelalte. Când oamenii vorbeau despre realizărilor, ce au făcut în viață, foarte mulți dintre ei spuneau că cea mai mare realizare a lor sunt copiii. Și pe mine chestia asta m-a șocat. Adică m-a șocat nu pentru că ei își consideră copiii niște realizări, dar dacă tu consideri că cea mai mare realizare a vieții tale sunt copiii, după părerea mea, în spatele acestei afirmații este că tu îți vezi, nu știu cum să zic, îți vezi identitatea și sensul în viață prin ce au devenit copiii tăi.

Ori asta înseamnă că ei sunt ei încărcați cumva cu răspunderea și responsabilitatea, de a-ți da sens vieții. Mie asta mi se pare foarte aiurea. Adică stai un pic, sigur că mă bucură, copiii mei au devenit ceva, dar dacă nu deveneau ceva, mă bucuram. Ei sunt întotdeauna, în continuare. Copiii mei sunt un eșec, sunt un eșec al meu, dacă ei n-au devenit nu știu ce pe lume. Adică au dreptul să-și aleagă un drum, dacă e, vor să se facă, habar n-am ce, ceva ce din punctul meu de vedere nu e o mare reușită. Asta e ok cu mine sau am să mă simt diminuat în rolul meu de părinte și am să spun că am eșuat în viață pentru că, uite, copiii mei n-au devenit medici sau mai știu eu ce. Adică se pare că pune pe umeri lor o responsabilitate pe care n-avem dreptul să o punem.

Ei nu sunt pe lume ca să ne facă pe noi fericiți, ne facă fericiți sau vom fi fericiți în momentul în care le dăm și le recunoaștem acest drept când nu sunt pe lume, ca să ne facă fericiți. Și atunci o să le dăm și libertatea să fie cine sunt. O să-i creștem pentru a fi cine sunt și a fi niște ființe împlinite. Dar la un moment din viața asta, parcursul lor ar trebui să le aparțină, cu deciziile aferente și nu e, nu e așa un impuls de tip dreaptă. Adică nu e până azi, ești copil de mâine, ești adult. E un parcurs, e un continuu la fiecare pas din această dezvoltare a lor este fie din ce în ce mai mult propriile lor ființe.

Dacă nu le dăm această libertate și le prescriem un viitor ca să ne facă pe noi împliniți, mie mi se pare că le facem un rău și că, cum ziceam, ar trebui să-i facem în așa fel încât să-i învățăm să fie propriile lor persoane, oricât de devreme se poate. De pildă, o chestie pe care cred că ar trebui să o facem este să vorbim cu ei despre orice, la orice vârstă, cu condiția să vorbim în termeni pe care la vârsta lor îi pot înțelege. O altă chestie pe care cred că trebuie să o facem și aici am văzut multe cazuri de oameni care fac diferit este să avem cu ei raporturi morale, nu tranzacționale, adică nu bazate pe pedepse și recompense. Adică să nu, să nu educăm copii cum educăm câini cu pedepse și recompense.

Să vorbim despre să vorbim cu omul moral din ei, pentru că știm de asta deja din cercetare, că omul moral apare după un an. Adică nu e un apanaj al maturității. Există, un  embrion de moralitate de la vârste foarte timpuri, pe ea trebuie să-i dezvoltăm, să-i dezvoltăm, să fie niște ființe sociale împlinite, care fac față interacțiunilor sociale și care pot să aibă alegeri potrivite pentru vârsta lor. Cred că asta e treaba noastră de părinți, nu să devină ei realizarea noastră, proiectul nostru personal în viață.