Stilul de atașament reprezintă unul dintre cei mai importanți și relevanți factori ai calității vieții, atât pentru persoanele tipice, cât și pentru persoanele neurodivergente, deoarece acesta descrie modul în care o persoană reușește să se conecteze emoțional la cei din mediul extern, însă acesta poate descrie și modul de raportare la propria persoană.
Un rol esențial în dezvoltarea atașamentului îl are mediul familial, deoarece în cadrul acestuia, copilul își formează stilul de atașament în relația de interdependență cu persoana de contact (în special figura maternă). Astfel, în funcție de modul de raportare, comunicare și disponibilitate emoțională (condiționată sau necondiționată), copilul își dezvoltă propriul stil de atașament. Acest proces începe încă din primele luni din viața unui copil și se consolidează în jurul vârstei de 2-3 ani, iar de-a lungul timpului acesta se dezvoltă în totalitate. Astfel, în funcție de modul în care părintele (sau persoana de contact) răspunde nevoilor emoționale și fizice ale copilului, acesta poate dezvolta și consolida un stil de atașament sigur (securizant) sau nesigur, precum: anxios, evitant sau dezorganizat.
Atașamentul nesigur
Modelele de atașament nesigur sunt frecvente la copiii cu autism. Pot exista dificultăți în formarea legăturilor emoționale sigure cu părinții/îngrijitorii, ceea ce duce la dificultăți în exprimarea și înțelegerea emoțiilor.
Părinții pot observa provocări în capacitatea copilului de a căuta confort sau de a împărtăși experiențe, ceea ce face esențială recunoașterea și abordarea acestor dificultăți de atașament de la început.
Atașamentul dezorganizat
Atașamentul dezorganizat este caracterizat de comportamente neregulate și imprevizibile ca răspuns la stres sau frică. Copiii cu autism pot prezenta modele de atașament dezorganizate, deoarece le poate fi dificil să-și regleze emoțiile în mod eficient.
Părinții pot observa comportamente conflictuale, cum ar fi căutarea proximității față de îngrijitor, în timp ce manifestă simultan evitarea sau rezistența.
Atașamentul evitant
Copiii cu autism pot dezvolta atașament evitant, în care evită sau resping în mod activ interacțiunile cu părinții. Acest lucru ar putea fi rezultatul sensibilităților senzoriale sau al dificultăților de înțelegere și de răspuns la indicii sociale.
Părinții își pot observa copilul rezistând contactului fizic, părând indiferent față de prezența îngrijitorilor sau manifestând o preferință pentru activități solitare.
Atașament ambivalent/rezistent
Unii copii cu autism pot prezenta un atașament ambivalent sau rezistent, caracterizat prin dificultăți în explorarea mediului și anxietate sporită atunci când sunt separați de persoana care îi îngrijește.
Părinții pot observa reticența copilului lor de a se angaja în activități independente sau disconfortul lor atunci când sunt abordați de persoane necunoscute.
Înțelegerea atașamentului în intersectarea cu diagnosticul
Sensibilitate senzorială: Copiii cu autism experimentează adesea sensibilități senzoriale, care pot contribui la modelele lor unice de atașament. De exemplu, un copil cu hipersensibilitate poate evita atingerea fizică, ceea ce duce la provocări în formarea de atașamente sigure.
Dificultăți de comunicare: Abilitățile limitate de comunicare la copiii cu autism pot afecta, de asemenea, atașamentul. Dificultățile în exprimarea nevoilor și emoțiilor pot duce la frustrare atât pentru copil, cât și pentru părinte, afectând dezvoltarea unei legături emoționale sigure.
Tinerii și adolescenții cu un stilul de atașament sigur sau securizant sunt încrezători în ei și în cei din jur, dispuși să exploreze și să creeze relații cu cei din jur și se simt confortabil să își exprime propriile nevoi și emoții. În cazul tinerilor și adolescenților cu un stil de atașament nesigur, precum cel anxios, tinerii și adolescenții nu se simt la fel de încrezători în propriile resurse, nu sunt întotdeauna în contact cu nevoile lor, iar exprimarea emoțională este semnificativ scăzută, apelând la mijloace ineficiente de a exprima ceea ce simt. Atunci când discutăm despre un stil de atașament evitant, facem referire la tinerii și adolescenții care nu au o motivație și încredere în a dezvolta o relație apropiată cu cei din jurul lor, preferă să fie predominant singuri, iar exprimarea emoțională este semnificativ redusă.
Existența unui mediu securizant le poate oferi tinerilor și adolescenților neurodivergenți oportunitatea de a se exprima emoțional mai ușor, astfel încurajarea, validarea emoțiilor și detensionarea emoțională le poate dezvolta acestora capacitatea de a se exprima atât într-un mediu familial, cât și într-un mediu mai puțin confortabil.
Prezența unui mediu securizant are un impact profund și pozitiv, contribuind la dezvoltarea abilităților cognitive, sociale și emoționale, acestea fiind esențiale pentru tinerii și adolescenții neurodivergenți.
Cum putem crea un mediu securizant
- Prin ascultare activă și receptivitate
Ascultarea activă înseamnă nu doar să auzi ce-ți comunică verbal cealaltă persoană, ci și să observi gesturile și să înțelegi trăirile celuilalt. Adică a asculta pentru a înțelege și învăța despre celălalt.
Cum funcționează: Vedem întregul în comunicare. Ne pregătim să facem o activitate, iar copilul sau tânărul ne spune că nu vrea, sau își retrage corpul, are o expresie care indică disconfort, anxietate. Punem întrebări referitoare la ceea ce simte: ”ești ok? Putem face asta? Crezi că ai nevoie de ajutor? Ai vrea să facem altceva?” Aflăm informații pentru a ne adapta.
- Prin a rămâne constanți, dar flexibili
Preferințele și dispozițiile zilnice pot fluctua. Putem vorbi despre mediu securizant în orice relație însă, atunci când regulile sunt cunoscute și respectate consecvent, când nu există schimbări bruște sau reacții emoționale neașteptate din partea părintelui, dar există flexibilitate și adaptare.
Cum funcționează: Chiar dacă este miercuri, iar azi aveam în program o ieșire la cumpărături, atunci când observ o dispoziție proastă sau mă întâmpină cu un refuz, mă pot replia. Vom cumpăra mai târziu, a doua zi sau vom merge doar 10 minute pentru a cumpăra ceea ce este absolut esențial.
- Prin înțelegerea diagnosticului și a profilului de dezvoltare
Acestea se reflectă în modul în care comunicăm, în care stabilim obiective și în felul în care respectăm persoana aflată în fața noastră, indiferent de vârsta pe care o are.
Este important să vedem cum este persoana acum, nu ce ar trebui să reușească sau cum ar trebui să fie în viitor.
Cum funcționează: Mi-ar plăcea să mergem la film sau la teatru, dar fiindcă nevoia de mișcare este foarte mare sau pentru că nu-și poate menține atenția concetrată un timp îndelungat, el nu este pregătit pentru asta. Deci voi alege o activitate cu mișcare.
- Prin încurajare și sprijin în comunicare
Orice persoană se simte în siguranță atunci când poate alege, când poate refuza, când poate comunica pentru a-și împlini nevoile de bază. Iar atunci când sunt apreciate, rezultatele acțiunilor noastre, dar și eforturile pe care le facem, capătă sens și valoare.
Încurajarea și valorizarea celuilalt înseamnă și a vedea sau a-ți concentra atenția pe ceea ce face bine, pe abilitățile pe care le are, pe comportamentele sau momentele plăcute, pozitive. Făcând acest exercițiu, în orice relație, vom crea atât securitate pentru celălalt, dar și o întărire a acelor abilități sau comportamente pe care vrem să le vedem mai des.
Cum funcționează: În loc de a-mi concentra atenția pe faptul că stă prea mult pe tabletă și a-i atrage atenția că face asta sau a-mi exprima nemulțumirea, îmi voi concentra atenția pe momentul în care stăm împreună și mâncăm înghețată. Sau orice alt moment plăcut dintr-o activitate în doi, pe care vreau s-o avem mai des.
