Nimeni nu te pregătește să fii părinte. Fiecare dintre noi, mai mult sau mai puțin, ne construim o imagine a părintelui ideal. Fie că urmăm exemplele propriilor părinți, fie că ne concentrăm pe opusul părinților noștri, fie că ne ascultăm de diverși experți sau specialiști pe parenting, toți ne imaginăm cum ar trebui să fie un părinte bun și mergem pe principiul “eu nu o să fac asta” sau „eu o sa fac așa”. Însă adevărul e că niciunul dintre noi nu este pregătit de la bun început să ni se spună „mamă” și „tată”și să iși asume rolul ăsta în întregime.
Să zicem că până la urmă, după multe procese de conștință, greșeli și câteva victorii, ajungem să devenim părinții potriviți pentru copilul nostru. Apoi, unii dintre noi, tot mai mulți pe zi ce trece, din păcate, aflăm că puiul nostru are autism sau o altă formă serioasă de tulburare psihocomportamentală și ni se spune că nu mai suntem suficienți doar ca părinte. Ni se impune, de fapt, să devenim co-terapeuți, altfel progresul copilului nostru nu va fi la fel de rapid sau de bun. De ce?

Nu sunt expertă în domeniu și nici nu am studii clinice, însă am îmbrățișat rolul de co-terapeut al băiatului meu pentru că nu mai făceam față crizelor lui, plânsetelor neinteligibile, comportamentului opoziționist. Toată partea negativă a autismului. Ca mamă, nu mai puteam.
Așa că am preluat atât comportamentul, cât și metodele de lucru ale terapeuților copilului meu și am descoperit soluția. E simplă, dar și grea, pentru că presupune să te schimbi tu, nu copilul.

Primele lucruri pe care le-am învățat, și pe care le aplic și acum, au fost:

– Analiza Comportamentală Aplicată (ABA) este în continuă evoluție. Cu cât citești și te autoeduci mai mult în acest sens, din surse sigure, verificate, academice, cu atât găsești resurse din ce în ce mai variate și mai potrivite pentru problemele copilului tău;

– Relația bună cu terapeuții copilului este esențială, iar respectarea regulilor din planul de intervenție al copilului este primordială. Dacă nu respecți regulile creionate pentru copilul tău acasă, pe stradă, oriunde ai fi, o mare parte din munca terapeuților se dizolvă inerent, însă e bine să fii constant vigilent și la modul cum lucrează terapeutul cu copilul tău. E bine să comunici constant, pentru că toți facem greșeli, dar important este să nu afecteze irecuperabil copilul;

– Copilul tău nu este stăpânul tău. Atât el, cât și tu și ceilalți membri ai familiei trebuie să evoluați împreună. Acest lucru presupune limite, presupune un program pus la punct, presupune să nu uiți că ești femeie/bărbat în proces. La început, uitasem că și eu am nevoi, că și eu sunt femeie. Le lăsasem pe toate baltă pentru că așa credeam că e cel mai bine. Însă am aflat destul de repede că pentru copilul meu este tot una dacă eu sunt aranjată sau nu, dacă ies în oraș sau nu. Pentru el nu contează, pentru că nu le conștientizează, dar pe mine mă afecta enorm că nu aveam timp pentru mine sau pentru soțul meu și viceversa. Frecușul psihic era enorm. Așa că am procedat, ușor-ușor, să revin la a fi sociabilă, la a fi și soție, noră, fiică, angajată, la a fi relaxată, iar totul a contat pentru copilul meu, pentru că a înțeles, din exemplu meu propriu, că și eu am activități ale mele, așa cum le are și el, iar atitudinea relaxată față de el, starea mea de spirit pozitivă, l-au influențat și pe el pozitiv. A înțeles că nu sunt doar mama lui, ci că sunt și om, și asta a ajutat mult să evoluăm frumos relația.

– Părerea altora nu contează, chiar și atunci când trec prin aceeași situație ca tine. Nu există un copil cu autism identic cu altul, astfel încât ce i se aplică unui copil este foarte natural să nu i se aplice copilului tău. Singurii în măsură să spună dacă o metodă/un program sau un medicament de care ai aflat/citit poate avea rezultate bune și la copilul tău sunt specialiștii care lucrează profesionist cu el, cei care îi pot face testele de rigoare, cei care pot fi obiectivi. Tu, ca părinte, indiferent cât de mult îi devii co-terapeut, nu poți deveni obiectiv în privința copilului tău, poți deveni doar realist, însă subiectivitatea tot va fi mare. Astfel că, atunci când cineva neavizat îți recomanda un anumit lucru, este bine să te gândești de 10 ori înainte să îți supui copilul la asta, pentru că repercursiunile pot fi drastice.

– Este foarte bine să ții cont de părerea celorlalți membri ai familiei, pentru că și ei gandesc în interesul copilului tău, dar, aidoma, e bine să te gândești de 10 ori înainte să faci ceva fiindcă și ei, la fel ca tine, sunt subiectivi și poate că ceea ce sugerează nu este bine pentru copilul tău.

– Este bine să ventilezi psiho-emoțional, să vorbești cu un adult când situațiile sunt extreme, când crizele sunt exasperante, dar doar atât. Am învățat foarte repede că deciziile luate la cald pot face mult rău. Indiferent de sițuatie, nu acționa la cald. Lasă un timp să treacă, așteaptă să te reglezi emoțional, apoi acționează. Multe dintre crizele copilului nostru nu sunt asociate problemei lui. Multe, mai ales la cei mici, pot fi doar tantrumuri normale prin care trec toți copiii. Și e bine să înveți repede să faci diferența între cele două.

– Nu uita că puiul tău este, până la urmă un copil. Indiferent de cât tratament face, de câtă terapie e nevoie, de câtă rigurozitate are nevoie, alocă-ți timp să fii copil împreună cu el. Joacă-te cu el, murdărește casa împreună cu el, aleargă prin iarbă cu el, cântă cu el, fii un pic nebun împreună cu el. Nu de puține ori, până ajunge să fie integrat social, copilul tău are nevoie și de un prieten. Tu poți fi prietenul lui, trebuie doar să depui efortul necesar și să ai grijă să nu te pierzi în proces.
Nicoleta, mămică