Bucureștiul este un oraș în care poluarea fonică este la tot pasul. Deja face parte din viața noastră. Am ajuns chiar în faza în care nu mai putem sta în liniște. Și cu toate acestea, suntem selectivi. Putem să suportăm claxoanele mașinilor în fiecare zi, în fiecare moment, pentru că nu avem ce face, dar nu reușim să ne abținem de la comentarii  sau gesturi atunci când auzim un țipăt de copil, de care suntem conștienți că suferă sau îl deranjează ceva.

E ca la înot. E mai ușor să înotăm în piscină, dar e mult mai greu să înotăm în ocean, unde valurile sunt atât de puternice. Pentru părinții copiilor cu autism care călătoresc cu copilul în mijloacele de transport în comun, oceanul este metroul, autobuzul sau tramvaiul, iar valurile puternice sunt oamenii și reacțiile lor mai puțin plăcute la adresa părinților sau a copiilor.

“De ce țipă așa de tare?”, “Oare de ce nu reușește să-l calmeze?”, “Vai, dar nu se mai oprește o dată!”, “Copilul acesta țipă de 10 minute, oare nu o doare sufletul pe mama lui?” și lista poate continua la nesfârșit.

Vreți să știți răspunsul la toate aceste întrebări Voi încerca să vă răspund foarte simplu, făcând o lista detaliată, fiindcă pentru copiii cu autism fiecare detaliu contează.

Sunt motive banale, absurde, de care nici nu ne dăm seama, dar care pentru ei contează enorm!

Pentru copiii cu autism, rutina este unul din cele mai sigure lucruri din viața lor. Orice abatere de la rutină, orice eveniment neașteptat (de exemplu, se oprește metroul între stații din cauza unei probleme tehnice), pot fi terifiante pentru un copil cu autism. Nu sunt încăpățânați, alintați sau needucați, sunt doar nesiguri și această nesiguranță poate provoca diverse comportamente, cum ar fi plânsul, țipătul, tăvălitul pe jos. Însă educația nu are legătură cu acțiunea impulsivă a copilului. Copilul nu va face anumite lucruri pentru că așa l-am educat noi. Va face ce va simți pe moment, ce va vedea în jurul lui. Pentru a-și rezolva problemele, va aplica metodele de impuls, nu va sta să discearnă și nu se va gândi de 10 ori înainte de a acționa într-un anumit mod.

Rutina în metrou sau autobuz pentru un copil cu autism înseamnă:

  • Vreau să stau pe scaunul acesta (în cazul în care este ocupat, copilul va încerca să comunice într-un fel sau altul că își dorește să stea doar pe scaunul respectiv);
  • Vreau să mă uit pe geam (și dacă nu poate să facă lucrul acesta, nu știe cum să reacționeze);
  • Vreau să merg la stația X (și dacă părintele îl duce la altă stație, începe să plângă);
  • Vreau să-mi pună doamna de la casă ștampilă pe mânuță (și dacă este altă doamnă la casierie, plânge și nu reușește să se liniștească);
  • Vreau să urc doar în metroul albastru pe care scrie Bruxelles (și dacă părintele îl obligă să urce în metroul pe care scrie Viena, începe să se frustreze);
  • Vreau să mă uit pe telefon (și dacă telefonul a rămas fără baterie, nu înțelege acest lucru);
  • Vreau să aibă cartela de metrou aceeași imagine (și dacă părintele cumpără o cartela de 2 călătorii, nu de 10 călătorii, așa cum este obișnuit, începe să țipe);
  • Vreau ca mami să stea lângă mine, nu în partea dreaptă, ci în partea stângă;
  • Vreau să-i ating părul doamnei de lângă mine (pentru că îi place senzația și îl liniștește și dacă părintele nu îi da voie, începe să țipe);
  • Mă deranjează zgomotul, lumina, oamenii, hainele, etc.

Acum, că înțelegem faptul că orice poate cauza o criză la un copil, ne macină alte întrebări: “Cum de nu reușesc să înțeleagă?”, “Cum de nu reușesc să accepte noutatea?”, “Cum de nu reușesc să se oprească din plâns/țipat și să se liniștească?”

auzele sunt diverse, dar una dintre ele este atitudinea ofensatoare a celor din jur față de copil și, mai ales, față de părinte. Părintele se simte atât de umilit, încât nu poate aplica nicio strategie comportamentală care i-ar diminua aceste comportamente indezirabile copilului lui. În schimb, îi cumpără de fiecare dată o cartelă cu aceeași imagine, caută cu disperare aceeași ușă, același scaun, conștient fiind că toate aceste lucruri îi întăresc comportamentele problemă, dar măcar nu mai primesc jigniri sau priviri usturătoare de la oamenii din jurul lor.

În speranța că am reușit să vă ofer câteva explicații legate de crizele copiilor prin mijloacele de transport în comun, vă îndemn să fim mai indulgenți, mai puțin aversivi, mai înțelegători și mai empatici cu copiii cu autism pentru care fiecare clipă este o provocare imensă.

Valentina Popa,

Psiholog AUTISM VOICE, Registered Behavior Technician (RBT)