Orice proces de terapie înseamnă predarea unor abilități noi și reglarea sistematică a comportamentelor deficitare sau a dificultăților copilului. Rezultatele se măsoară constant, de la o zi la alta, prin observație continuă și evaluare periodică.
Cum învață însă copiii? Cum este cel mai eficient să predăm o abilitate? Jocul și terapia se exclud?
Acestea sunt o parte din întrebările care apar în dialogul cu orice părinte care parcurge împreună cu copilul său un proces de recuperare.
Am fost obișnuiți cu sisteme rigide de predare, din timpul când mergeam încă la școală, iar calitățile și importanța jocului au devenit secundare sau au fost uitate pe parcursul procesului nostru de maturizare.
Însă, pentru copiii noștri, indiferent de diagnostic, jocul rămâne prioritar.
În cazul copiilor cu tulburări de spectru autist interesul pentru joc și formele în care acesta apare sunt, de cele mai multe ori, extrem de deficitare.
În orice proces de predare și învățare trebuie să avem motivație și interes, să descoperim prin explorări succesive concepte noi sau activități, iar rezultatul acestui proces trebuie să ne ofere satisfacție. Acest lanț reprezintă provocarea fiecărui terapeut!
Primul pas pe care îl facem în terapie este să descoperim ce-i face plăcere copilului și ce-l motivează. Căci, de cele mai multe ori, nu jocurile sau activitățile funcționale îi provoacă interes sau curiozitate. Nu putem vorbi, așadar, de motivație intrinsecă. Cum cei mai mulți dintre noi am învățat matematică sau o limbă străină fiind motivați de laudele părinților, de note sau de premii, tot astfel, un copil cu TSA va învăța să numere pentru că există un sistem de întărire a acestui comportament. Apoi, cu multă grijă și tehnici speciale, încercăm să transformăm acest proces în ceva natural, în care motivația internă a copilului să aibă rolul potrivit.
Cel de-al doilea pas în terapie este de a descoperi importanța jocului și distracția care se ascunde în spatele său.
Dacă nu este amuzant sau interesant, nu se numește joc!
Așadar, pentru a ajunge să predăm într-o manieră plăcută, relaxantă și amuzantă, copiii învață să manipuleze obiectele adecvat, să construiască, să împartă cu celălalt, să aștepte, să arunce mingea, să ducă mașinuțele pe traseu, să facă baloane de săpun. Toate acestea, prin exerciții repetate.
În acest fel, după ce fiecare copil știe ce să facă cu anumite obiecte, care este rolul și funcția lor practică, începe să descopere plăcerea de a se juca.
Evident, fiecare dintre noi este tentat să facă într-o zi ceea ce-i place cel mai tare sau ceea ce știe cel mai bine. Este mult mai probabil să vrem să citim o carte sau să urmărim un film decât să scriem o lucrare pentru muncă sau să realizăm un proiect în timpul liber.
Din acest motiv, copiii noștri sunt interesați să-și petreacă timpul jucându-se și nu citind sau lucrând la matematică.
Din acest punct însă, odată dezvoltate abilitățile pentru joc, în locul unei predări structurate și rigide, devine preferabilă predarea prin joc.
Cel de-al treilea pas înseamnă asocierea unui joc cu predarea unor informații noi, ce vor căpăta ulterior valoare și funcționalitate.
Folosind un joc sau arii de interes îl putem încuraja pe copil să învețe într-o manieră plăcută tot ceea ce este important și necesar dezvoltării sale.
Copiii văd jocul ca fiind o treabă serioasă. Asemenea lor, adulții trebuie să-și ajusteze tehnicile de predare și de perspectivă asupra jocului.
Astfel, răspunsul este unul simplu – jocul înseamnă învățare, iar terapia înseamnă mult joc!