Am pregătit-o cu o seară înainte că urmează să facem o vizită. Că nu mergem la grădiniță, ci mergem să petrecem o zi împreună. Rupem puțin rutina. Am rugat-o să aleagă ea între două locații: Grădina Botanică sau Muzeul Antipa. I-am povestit câte ceva despre ambele locuri.
După o scurtă perioadă de gândire, cum m-am și așteptat, a ales Muzeul Antipa, mai ales că mai fusese odată cu grădinița și îi era oarecum familiar.
Am așteptat lucrul ăsta ani de zile. Să avem o conversație, să ne consultăm, să îi cer părerea, să o implic în activități.
Dimineața a început cu câțiva stropi. Am luat umbrela (pe care a acceptat de curând să o țină), inimile-n dinți și am pornit.
Tramvaiul nostru tocmai pleca din stație. Îmi pierd din elan. Știam că va dura ceva până va sosi altul. Mă pregăteam pentru multe „de ce-uri”, lacrimi și o învălmășeală de întrebări „Unde mergem?”, „Ce facem?”
Când a început șirul „Când vine tramvaiul?”, „La ce oră?”, „Și unde mergem?” îi spun încetișor: „Tu știi deja răspunsul. Mami ți-a explicat unde mergem. Asteptăm tramvaiul și mergem la muzeu. Mergem să îmi arăți și mie, să mă conduci că eu nu am mai fost niciodată „.
A ținut. A așteptat liniștită și în 20 de minute ne îmbarcam în 24. A mers încet și ne-a cam zgâțâit dar am povestit în tot acest timp despre peisajele pe care le vedeam pe geam.
Am scăpat de unele fixații. Nu se mai așează întotdeauna pe același scaun și nu insistă să urmăm întotdeauna același traseu.
Am intrat în muzeu și ne-a învăluit ecoul glasurilor copiilor. Erau multe grupuri venite cu grădinița. Pulsul mi s-a accelerat, dar am luat-o de mânuță și am intrat.
Ea mă conducea. Treceam pe lângă mistreți, căprioare, urși, păsări, o peșteră. Ea făcea turul de onoare.
Când treceam pe lângă un grupuleț gălăgios de copii se agita, mă strângea de mână și mă trăgea cu putere după ea. A rezistat cu stoicism la toți stimulii.
Am reușit să vizităm tot și a acceptat să intre chiar și la Expoziția de Fluturi vii.
Era un fel de seră cu plante și cu mulți fluturi colorați, de toate mărimile, ce zburau liberi. Dar era și foarte cald și erau mulți copii închiși în același loc.
S-a panicat. Nu a rezistat decât câteva secunde. Căuta ușa. Evadarea.
Una peste alta, o declar o zi reușită.
La final și-a primit, bineînțeles, recompensa dulce însoțită de o îmbrățișare.
Articol scris de Teodora, mămica lui Ines