Era o zi frumoasă de vară. De multă vreme încercam să mergem la Grădina Zoologică. A mai fost odată, dar cu mașina. Astăzi am pregătit-o, anunțând-o că urma să mergem cu autobuzul.
A întrebat doar de câteva ori când vine și de ce întârzie 301. I-am explicat că vine destul de rar și trebuie să avem puțintică răbdare. Am ajuns cu bine, fără plânsete sau panică. De obicei așa se întâmplă pe un traseu nou. Urmăm aleile care ne conduc către ponei, tigri, lei, urși, lupi, păsări, reptile. Nu pare foarte încântată, dar este liniștită.
La plecare apare neprevăzutul. A început furtuna. Și linia lui 301 se întâlnea cu cea a lui 335 (care ne ducea la centru) abia la Aviatorilor. De la Zoo și până la Charles de Gaulle a ținut-o într-un plâns. Tremura. Unde mergem? Când coborâm? Unde este centrul? Aș fi coborât dar afară ploua cu găleata. Eram ude de transpirație. Ines plângea panicată fără pauză. Din cauza ploii torențiale se blocase circulația. Se mergea bară la bară. Ines avea tricoul ud de lacrimi și părul lipit de scalp.
Unele persoane au încercat să ne ajute, o doamnă ne dădea un sac să o acopăr și să coborâm. Unii nu ne-au înțeles și insistau să coborâm că i-am zăpăcit. Ines repeta la nesfârșit aceeași întrebare. Când coborâm? De ce stăm la semafor? De ce nu ajungem?
Nu știu cât a durat călătoria dar pasagerii se uitau ca la urs, își dădeau coate și se plângeau de agitația copilului. Într-un final, am reușit să ajungem la Aviatorilor. Tremuram amândouă. A făcut de multe ori așa și de fiecare dată parcă mi-e la fel de greu.
Cel mai mult mă doare că nu mă înțelege, parcă nu pot ajunge la ea, nu o pot liniști nici dacă îi explic la nesfârșit, nici dacă o ignor.
Și mă mai dor privirile. Îmi înghit lacrimile, o iau în brațe și cobor către subteran, la metrou, unde am trăit multe povești asemănătoare. Mă îndrept cu încredere și speranță către centru, către terapeuți, unde suntem în siguranță și pe mâini bune.
Mămica unui copil special și neînțeles.
Teodora Dumitrof