Project Description
Am primit această poveste pe mail, ca s-o împărtășesc cu dv:
N-am știut ce este autismul până acum trei ani. Cuvântul exista pentru mine, doar că-l foloseam rar, ca pe o armă teribilă, ironică și „fină”, în cronicile pe care le scriam despre teatru. Eram un critic de teatru „important”, cu o experiență profesională de peste 10 ani la sfârșitul lui 2014, când depresia s-a întors în viața mea, mai rezistentă ca niciodată. Brusc, am simțit nevoia să iau o pauză și să plec cât mai departe, să mă salvez, de fapt, de mine și de tot ce-mi era cunoscut peste măsură. Am rupt toate punțile de legătură cu cea care fusesem și am început să aștept alteceva, fără speranță, cu deznădejde…
Într-o zi, mi-au sărit în ochi postările unor prietene de Facebook care făceau voluntariat pentru un ONG foarte tânăr, Ajungem MARI. Amândouă lucrau săptămânal cu copiii dintr-un centru de plasament din București, întâmplător aflat și la doi pași de casa mea. Una dintre ele, scriitoare, încerca să țină acolo ateliere de scriere creativă, cealaltă, critic de film, le proiecta și traducea copiilor, pe un monitor amărât, filme de referință. Spun ”încercau”, pentru că așa cum aveam să-mi dau seama la prima mea vizită în centru, fiecare gest devenea acolo o treabă aproape imposibilă, curajoasă și frustrantă, frumoasă și grea.
Le-am rugat să mă ia cu ele măcar o dată, „de probă”. Ciudat nu e că n-am renunțat imediat după aceea, ci că depresia mea, în loc să se adâncească, a făcut loc unui entuziasm vecin cu exaltarea. M-am „înrolat” în Ajungem Mari, iar centrul – un loc înghesuit, prost luminat, deprimant, în care se urla mult, iar cei peste 30 copii de toate vârstele păreau într-o excitație continuă, se loveau și înjurau din orice – mi-a devenit cumva a doua casă. Nopțile, mi-era însă imposibil să adorm. Mă bântuiau ochii, privirile-strigăt ale copiilor. Eram o mână de voluntari dedicați, care rămâneam de fiecare dată „peste program”, în fața centrului, și continuam să vorbim despre ei, despre disperarea de a nu putea aduce mai rapid binele în viețile lor. În rapoartele pe care ni le împărtășeam despre acele experiențe, ne revoltam, speram, făceam planuri despre ateliere mai utile, mai aproape de nevoile lor.
