Este normal ca cei mici să simtă frică?

Frica este o emoție naturală, necesară și adaptativă. Însă atunci când nu este înțeleasă, conținută sau procesată corect, frica poate evolua în anxietate – o stare persistentă de îngrijorare, tensiune și evitare, chiar și în absența unui pericol real.

Copiii se tem uneori de situații, lucruri sau oameni. Frica este o emoție care îi ajută să fie precauți, să nu se îndepărteze de părinți, să fie în siguranță. Așadar, există o latură normală, chiar benefică a fricii, care ne ține în ”cuibul” protector atunci când suntem mici, dar pe care încercăm să o modelăm firesc, să-i facem pe copii din ce în ce mai încrezători și curajoși, devenind siguri pe forțele proprii și asigurându-i că se pot întoarce către noi ori de câte ori simt că fricile îi neliniștesc.

De ce se tem copiii?

Aceste frici ale copiilor se modifică odată cu vârsta, iar unele temeri sunt absolut normale la anumite vârste.

• Copiii mici se tem de persoane necunoscute. Când bebelușii au câteva luni și încep să recunoască fețele oamenilor din jur, apare adesea și teama de necunoscuți (chiar membri ai familiei), adică de persoanele pe care le văd mai rar. De obicei, această frică apare la 4-5 luni, devine intensă la 7-8 luni și poate să dureze o perioadă de câteva luni, sau chiar mai mult.
• Anxietatea de separare debutează în jurul vârstei de 6 luni și se poate intensifica pe parcursul primilor 3 ani ai copilului. În această perioadă, sentimentul de atașament este unul foarte puternic, iar separarea de părinte, chiar și pentru câteva minute, îl poate face pe copil să reacționeze puternic, să plângă, să se agațe de părinte. Este o perioadă firească în dezvoltarea copiilor, iar majoritatea reușesc să o depășească fără dificultăți.
• Copiii mici se tem de lucrurile imaginare. Între 4 și 6 ani, imaginația copiilor se dezvoltă mult. Se joacă, creează, își imaginează scenarii. Uneori, imaginația se împletește cu realitatea, devenind greu să facă diferențe clare între cele două planuri. Pentru ei, monștri pe care și-i imaginează par reali. Acesta este momentul în care încep să se teamă de întuneric înainte de culcare, se tem de visele urâte, de ceea ce se află sub pat sau în dulap, de fulgere sau de alte zgomote pe care le percep ca fiind amenințătoare.
• Copiii mai mari se tem de pericolele reale. După vârsta de 7 ani, monștri de sub pat încep să-și piardă puterea de a-i speria deoarece copiii știu de acum că aceștia nu sunt reali. Încep însă a se teme de lucruri care se pot întâmpla în realitate. Se pot teme că există un răufăcător în casă, se tem de dezastrele naturale despre care aud și încep să se teamă că persoanele pe care le iubesc se pot îmbolnăvi sau pot muri. În legătură cu școala, copiii încep să se teamă de eșec, de note, de teme, apărând totodată anxietatea raportată la nevoia lor de a se integra în grupul de colegi.
• Preadolescenții și adolescenții pot avea temeri sociale. Pot fi anxioși în legătură cu felul în care arată și îi îngrijorează percepția celorlalți, respectiv integrarea lor în grup. Se tem de situațiile care le expun vulnerabilitățile, de o școală nouă, de a prezenta un proiect în fața unui public, de a da un examen sau înaintea unui joc sau eveniment important din viața lor.

De la frică la anxietate: cum are loc transformarea

1. Frica normală (adaptativă):

Este un răspuns clar la un stimul concret (ex. întunericul, separarea de părinte, sunete puternice). Are un început, un vârf și o scădere.

2. Frica neacceptată sau respinsă:

Când copilul este învățat că „nu e ok să-ți fie frică” sau „trebuie să fii curajos mereu”, el nu mai simte siguranță în a-și exprima emoțiile. Frica este înăbușită, nu înțeleasă.

3. Întărirea fricii prin evitări:

Dacă părintele (din grijă) evită constant stimulul de frică – de ex. nu îl lasă niciodată singur, nu îl duce în locuri necunoscute – copilul nu are ocazia să vadă că poate face față.

4. Anticiparea fricii (anxietatea):

În timp, copilul începe să se teamă de teamă. Apare îngrijorarea continuă: „Dacă o să-mi fie frică din nou?”, „Dacă nu pot?”, „Dacă pățesc ceva?” Acestea nu sunt reacții la ceva prezent, ci scenarii viitoare nediferențiate – aceasta este anxietatea.

Mecanisme psihologice implicate

• Învățarea prin evitare: Evitările întăresc ideea că frica este periculoasă → cresc anxietatea.
• Generalizarea fricii: De la frică de întuneric → frică de a dormi singur → frică de a fi departe de părinți → frică de școală.
• Deficit în reglarea emoțională: Dacă copilul nu învață să se liniștească singur (cu sprijin treptat), devine dependent de siguranța externă.
• Modele parentale: Copiii învață anxietatea observând adulți anxioși sau hiperprotectivi.

Cum îmi pot ajuta copilul atunci când îi este frică?

• Oferiți-le copiilor mici confort, spunându-le simplu ”Este în regulă, ești în siguranță. Eu sunt aici, lângă tine”. Spuneți-le întotdeauna că sunteți alături de ei ca să-i protejați. Îmbrățișați-i și vorbiți-le pe un ton calm, liniștitor, astfel încât să se simtă ocrotiți.
• Pe bebeluși îi puteți ajuta să se obișnuiască cu persoane noi dacă îi țineți în brațe și le asigurați confort. După un timp petrecut în prezența unei persoane noi, bebelușii se obișnuiesc cu fața necunoscută.
• Pentru copiii mici, atunci când apare anxietatea de separare, introduceți treptat momente scurte în care plecați de lângă ei (puteți pleca în altă cameră sau puteți ieși din casă). Nu-i pacăliți niciodată (plecând atunci când copilul nu este atent sau spunând copilului că mergeți la baie dacă trebuie să plecați câteva ore de acasă), ci faceți lucrurile să fie foarte clare și scurte: ”Mama pleacă acum. Mă întorc la tine repede”. Dați-i copilului un pupic, zâmbiți și plecați fără a amâna și a prelungi momentul. Reveniți după câteva momente, 1 minut sau 10, în funcție de cum ați planificat în prealabil. Dacă trebuie să plecați pentru câteva ore, procedați la fel. Înainte de primele plecări mai lungi, încercați să exersați cu copilul aceste evenimente, folosind însă intervale scurte. Astfel, chiar dacă va reacționa când plecați, o să înțeleagă mai repede faptul că vă întoarceți de fiecare dată la el, așa cum ați promis.
• Pentru copiii mici, cărora le este frică de întuneric, crearea unei rutine de liniștire înainte de somn poate face magie. Citiți o carte, cântați împreună cu cel mic, alegeți un animal de pluș care să-i fie prieten peste noapte, rugați-l pe copil să stingă singur lumina și să aprindă lumina de veghe, povestiți despre soare și despre lună, despre cum luminează fiecare.
• Ajutați-l pe copil să-și înfrângă singur temerile. De exemplu, verificați împreună dacă există monștri sub pat sau în dulap. Curajul se învață mai ușor în doi.
• Limitați accesul la imagini, filme sau scenarii înfricoșătoare. Unii copii le tratează cu indiferență, iar alții se pot speria.
• Joaca terapeutică poate fi folosită pentru a-l ajuta pe copil să transpună în joc scenariile de care-i este teamă, să le înțeleagă și să le regleze – păpuși și figurine care își înfâng anumite frici, jocuri de rol (de-a doctorul și pacientul).
• Pe măsură ce copilul crește, vorbiți despre emoțiile lui și ascultați-l. A-l asculta pe copil, a lua în seamă ceea ce are de spus, ceea ce îl neliniștește, chiar dacă pare un lucru neânsemnat sau copilăresc, este foarte important. Ajutați-i pe copii să exprime emoțiile folosind cuvinte, să povestească despre întâmplările care-i sperie. În același timp, încurajați-i să exploreze și să încerce lucruri noi, cu tact, fără a-i forța.

Spuneți-i copilului că frica și îngrijorarea sunt firești. Nu minimalizați:
❌ „Nu ai de ce să te temi!”
✔️ „Înțeleg că îți este frică. Sunt aici cu tine.”

Validarea emoției este primul pas spre reglare.

• Vorbiți despre provocări și despre percepție. Ce înseamnă presiune, ce înseamnă eșec sau succes și cum sunt percepute aceste situații intern sau din exterior, încurajați-i pe copii să facă lucruri pentru sine, să-și depășească limitele în raport cu ei înșiși, să se distreze făcând lucruri serioase. Vorbiți relaxat despre rezultate, punând preț și accent pe pasiunea lor.

Evitați promisiuni de genul „Nimic rău nu se va întâmpla”. Mai bine:

„Nu știm cum va fi, dar vom găsi o soluție împreună.”

„Ai mai trecut prin momente grele și ai reușit.”

„E în regulă să simți frică și totuși să încerci.”

Ce să evitați:

• Expunerea bruscă sau forțarea copilului să se confrunte direct și intens cu frica lui (ex: să îl lași singur în întuneric pentru a-l face curajos) poate produce și agrava anxietatea.
• Frica poate fi „învățată” prin mesaje amenințătoare sau de tip avertisment, fără ca copilul să fi fost expus efectiv la pericol („Dacă nu faci asta, te mușcă câinele/ vine un monstru”).
• Parentingul bazat pe frică (fear‑based parenting) – pedepse frecvente, disproporționate, amenințări constante –  crește anxietatea copiilor, afectează încrederea și aproape dublează riscul de tulburări mintale (anxietate, agresivitate, opoziție).

Fricile copilului meu sunt normale sau are nevoie de mai mult ajutor?

Majoritatea copiilor se descurcă și depășesc momentele de frică cu ajutorul părinților. Pe măsură ce cresc, fricile din perioadele anterioare se diminuează și dispar.

Unii copii au însă dificultăți și au nevoie mai mare de ajutor. Dacă frica devine extremă sau îl împiedică pe copil să facă lucruri normale în viața de zi cu zi, poate fi vorba despre o tulburare anxioasă.

Vorbiți cu un specialist dacă: