Există o anumită admirație pentru copiii care știu să se impună. Cei care nu cedează, care își apără cu orice preț interesele, care răspund imediat atunci când sunt provocați. Sunt descriși drept puternici, descurcăreți, cu personalitate. Dacă împing un coleg pentru a ajunge primii, dacă lovesc pentru a obține o jucărie sau dacă reușesc să îi intimideze pe ceilalți, comportamentul lor este privit cu o anumită îngăduință. Până la urmă, lumea este competitivă, iar copilul trebuie să învețe să se descurce.

La polul opus, părinții copiilor liniștiți încep uneori să se întrebe dacă nu cumva au greșit insistând atât de mult asupra bunătății, empatiei și respectului față de ceilalți. Copilul lor împarte, așteaptă, încearcă să rezolve conflictele prin cuvinte, dar se întoarce de la școală povestind că un coleg l-a împins, l-a lovit sau i-a luat ceva cu forța. În fața unor asemenea experiențe, educația bazată pe cooperare poate începe să pară o pregătire insuficientă pentru realitatea socială.

Poate că ar fi trebuit să îl învețe să fie mai dur, să nu mai cedeze, să răspundă cu aceeași monedă. Să fie, cum spunem adesea, mai șmecher.

În spatele acestor reacții se află o convingere destul de răspândită: oamenii buni sunt vulnerabili, în timp ce aceia care își urmăresc interesele fără prea multe scrupule ajung să câștige. Este o interpretare a relațiilor sociale în care cooperarea devine aproape sinonimă cu slăbiciunea, iar agresivitatea capătă valoarea unei competențe de supraviețuire.

Dar cât de bine se descurcă, în realitate, un copil care învață să obțină ceea ce își dorește prin forță? Care sunt efectele agresivității asupra relațiilor sale cu ceilalți?

Beneficii și riscuri

Din perspectiva rezultatelor imediate, agresivitatea poate fi o strategie eficientă. Un copil care îi smulge altuia o jucărie poate obține obiectul dorit, cel care amenință poate determina un coleg să renunțe la o dispută, iar cel care reacționează violent la o solicitare poate reuși să evite activitatea respectivă. Uneori, agresivitatea aduce și atenție, influență sau o poziție privilegiată în grup. Nu este dificil de înțeles de ce aceste comportamente se pot menține atunci când produc în mod repetat rezultate favorabile.

Psihologul Gerald Patterson a descris, prin modelul proceselor coercitive familiale, modul în care interacțiunile dintre părinți și copii pot contribui la dezvoltarea unor asemenea comportamente. De exemplu, copilul protestează agresiv în fața unei cerințe, părintele renunță pentru a opri conflictul, iar amândoi obțin o consecință imediată favorabilă –  copilul scapă de cerință, iar părintele scapă de protest. Repetarea acestor interacțiuni poate consolida un mod de relaționare în care escaladarea conflictului devine mai eficientă decât cooperarea.

Acest mecanism explică de ce agresivitatea nu trebuie privită exclusiv ca o reacție emoțională sau ca expresia unui temperament dificil. În anumite condiții, ea devine un comportament învățat și menținut prin consecințele pe care le produce.

Eficiența imediată nu este însă echivalentă cu adaptarea socială. Copilul care obține o jucărie prin intimidare poate câștiga obiectul, dar pierde disponibilitatea colegului de a se mai juca împreună cu el. Dacă asemenea experiențe se repetă, ceilalți încep să anticipeze comportamentele agresive și să evite interacțiunile care le-au produs anterior disconfort.

Într-un colectiv, câțiva copii care lovesc sau intimidează frecvent pot ajunge să fie evitați, excluși din jocuri sau suspectați atunci când apare un conflict. Uneori, chiar și un incident ambiguu este atribuit automat copilului cu un istoric de agresivitate. Comportamentul repetat s-a transformat într-o reputație, iar reputația începe să influențeze relațiile sociale independent de ceea ce copilul face într-un anumit moment.

Evitarea poate fi o reacție justificată de protecție, dar reputația negativă poate produce și interpretări nedrepte. Mai mult, reducerea agresivității nu garantează că percepțiile colegilor se vor schimba în același ritm. Copilul poate continua să suporte consecințele sociale ale unor comportamente pe care între timp a învățat să le controleze.

Statut social, respingere și traiectorii de dezvoltare

Psihologia dezvoltării face o distincție importantă între popularitate și acceptare socială. Antonius Cillessen și Amanda Rose au arătat că unii copii și adolescenți dobândesc statut și influență prin comportamente de dominare, inclusiv prin agresivitate, fără să fie neapărat plăcuți de colegii lor. În alte cazuri, statutul social ridicat este asociat cu comportamente prosociale, cooperare și relații pozitive.

Prin urmare, agresivitatea nu produce întotdeauna respingere, după cum nici statutul social ridicat nu garantează relații de prietenie satisfăcătoare. Un copil poate fi influent sau temut fără să fie acceptat afectiv de colegii săi. Distincția este importantă tocmai pentru că succesul social nu poate fi evaluat exclusiv prin capacitatea de a exercita control asupra celorlalți.

Un studiu longitudinal realizat de Jennifer Lansford, Kenneth Dodge și colaboratorii lor a urmărit 585 de copii, evaluați în 12 momente, din grădiniță până în clasa a III-a. Cercetătorii au identificat relații reciproce între agresivitate, respingerea de către colegi și dificultățile de interpretare a informațiilor sociale. Agresivitatea a contribuit la respingerea ulterioară, iar respingerea a prezis, la rândul ei, dificultăți ulterioare de interpretare socială și agresivitate.

Aceste rezultate sugerează că respingerea socială nu reprezintă doar o consecință a agresivității, ci poate deveni un factor care contribuie la menținerea dificultăților comportamentale. Un copil respins în mod repetat poate avea mai puține oportunități de cooperare și de dezvoltare a unor relații pozitive, iar experiențele sale sociale pot influența felul în care interpretează intențiile celorlalți.

În ceea ce privește evoluția pe termen lung, cercetările asupra comportamentelor antisociale evidențiază importanța persistenței acestora. Terrie Moffitt a propus distincția dintre comportamentele antisociale limitate la anumite perioade ale vieții și cele care persistă de-a lungul dezvoltării. Studiile ulterioare au arătat că traiectoriile persistente sunt asociate cu riscuri crescute de delincvență și dificultăți de adaptare la maturitate.

Aceste asocieri nu permit însă predicții individuale pornind de la câteva episoade de agresivitate infantilă. Comportamentele agresive sunt relativ frecvente în anumite etape ale dezvoltării, iar evoluția lor depinde de numeroși factori individuali, familiali și sociali. Riscurile devin mai relevante atunci când agresivitatea este frecventă, severă, persistentă și prezentă în contexte diferite.

Ce se poate întâmpla cu copilul în următorii ani?

Pe măsură ce copilul crește, evoluția comportamentelor agresive și a relațiilor cu colegii poate contura patru situații distincte:

  1. Reducerea agresivității și integrarea socială

Copilul dezvoltă abilități de autoreglare, cooperare și rezolvare a conflictelor, iar relațiile cu ceilalți se îmbunătățesc. Colegii încep să își modifice percepțiile, iar experiențele sociale pozitive contribuie la consolidarea noilor comportamente.

  1. Ameliorarea comportamentului, dar persistența reputației negative

Deși agresivitatea se reduce, copilul continuă să fie evitat, suspectat sau exclus din anumite activități. Comportamentele anterioare au creat așteptări care nu dispar automat odată cu schimbarea. În acest caz, reducerea agresivității trebuie însoțită de sprijin pentru reconstruirea relațiilor sociale.

  1. Menținerea agresivității și accentuarea respingerii sociale

Comportamentele agresive continuă, colegii îl evită, iar conflictele devin tot mai frecvente. Respingerea poate contribui, la rândul ei, la ostilitate, dificultăți emoționale și noi comportamente agresive. Se poate forma astfel un cerc de influențe reciproce care îngreunează adaptarea copilului.

  1. Integrarea într-un grup care valorizează agresivitatea

Copilul poate găsi acceptare și statut într-un grup în care intimidarea, opoziția sau încălcarea regulilor sunt apreciate. În asemenea contexte, comportamentele agresive pot fi consolidate prin aprobarea și influența colegilor. Această evoluție este posibilă mai ales pe măsură ce crește importanța grupului de egali, dar nu reprezintă o consecință inevitabilă a respingerii timpurii.

Aceste posibilități arată de ce intervenția nu ar trebui să urmărească exclusiv reducerea incidentelor agresive. Contează și dacă relațiile copilului se îmbunătățesc, dacă participă la activitățile colective și dacă dezvoltă competențele necesare unor relații sociale stabile.

Rolul adulților în prevenirea și reducerea agresivității

  1. Limite clare și consecvență în educație

Respectarea emoțiilor și susținerea autonomiei copilului nu presupun acceptarea comportamentelor agresive. O meta-analiză realizată de Martin Pinquart (2017), care a integrat 1.435 de studii, a identificat asocieri între practicile parentale și dificultățile comportamentale externalizante. Căldura parentală, susținerea autonomiei și controlul comportamental adecvat au fost asociate cu mai puține dificultăți, în timp ce practicile coercitive, controlul psihologic și permisivitatea au fost asociate cu mai multe. Efectele au fost, în general, mici, iar relațiile parțial bidirecționale.

În practică, diferența apare în felul în care părintele răspunde comportamentului. Dacă un copil își lovește colegul pentru că acesta nu îi cedează o jucărie, explicația „L-a lovit pentru că s-a enervat” poate clarifica împrejurările incidentului, dar nu justifică agresiunea. Părintele trebuie să intervină imediat, să oprească comportamentul și să formuleze o interdicție fermă: „Nu ai voie să lovești.” Jucăria rămâne la copilul care o avea, iar adultul stabilește condițiile în care joaca poate continua. Rămâne aproape, supraveghează interacțiunile și, dacă agresivitatea se repetă, întrerupe activitatea. Ulterior, îi explică pe scurt copilului cum poate proceda într-o situație similară și îi oferă ocazii să exerseze aceste comportamente. Limitele clare, supravegherea și consecvența adultului sunt la fel de importante ca explicațiile oferite copilului.

  1. Colaborarea dintre familie și școală

Atunci când profesorii semnalează comportamente agresive, reacția părinților poate facilita sau îngreuna intervenția. Minimalizarea incidentelor, atribuirea responsabilității exclusiv celorlalți copii și discreditarea cadrelor didactice transmit copilului că regulile pot fi încălcate, iar responsabilitatea poate fi evitată.

Dacă un părinte află că propriul copil a împins sau a lovit un coleg, prima reacție nu ar trebui să fie căutarea unor justificări. Este important să afle ce s-a întâmplat, să discute cu copilul despre comportamentul său și să stabilească împreună cu profesorul măsurile necesare pentru prevenirea altor incidente. O împingere pe scări, o lovitură în timpul jocului sau un obiect aruncat spre un coleg pot provoca răni grave, chiar dacă incidentele anterioare nu au avut asemenea consecințe.

Copilul trebuie să primească același mesaj acasă și la școală: agresivitatea nu este acceptabilă, iar adulții vor interveni consecvent pentru a o opri. Cooperarea dintre părinți și profesori presupune asumarea responsabilității, respectarea regulilor și urmărirea efectivă a comportamentului copilului, nu justificarea repetată a incidentelor.

  1. Dezvoltarea asertivității și a competențelor sociale

Alternativa la agresivitate nu este supunerea. Copilul trebuie să învețe să refuze, să își apere drepturile, să solicite ajutor, să negocieze și să gestioneze conflictele fără să recurgă la intimidare sau violență.

Dacă un copil povestește că un coleg îi ia frecvent lucrurile, răspunsul „Data viitoare lovește-l și tu, ca să se învețe minte” îi propune agresivitatea drept soluție. Nici recomandarea de a ignora permanent situația nu este suficientă. Părintele îl poate învăța să spună ferm „Nu îți dau voie să îmi iei lucrurile”, să își recupereze obiectul fără violență, atunci când poate face acest lucru în siguranță și să solicite intervenția unui adult dacă situația continuă. În paralel, părintele trebuie să se asigure că școala intervine pentru oprirea agresiunilor repetate, fără să transfere copilului întreaga responsabilitate pentru propria protecție.

Obiectivul nu este formarea unui copil care câștigă fiecare confruntare, ci a unuia care își poate apăra interesele și poate construi relații sociale funcționale, fără să recurgă la agresivitate.

Referințe bibliografice

  1. Patterson, G. R. (1982). Coercive Family Process. Castalia Publishing Company.
  2. Bukowski, W. M., Laursen, B., & Rubin, K. H. (Eds.). (2018). Handbook of Peer Interactions, Relationships, and Groups (2nd ed.). Guilford Press.
  3. Cairns, R. B., & Cairns, B. D. (1994). Lifelines and Risks: Pathways of Youth in Our Time. Cambridge University Press.
  4. Olweus, D. (1993). Bullying at School: What We Know and What We Can Do. Blackwell.

Studii și articole

  1. Lansford, J. E., Malone, P. S., Dodge, K. A., Pettit, G. S., & Bates, J. E. (2010). Developmental cascades of peer rejection, social information processing biases, and aggression during middle childhood. Development and Psychopathology, 22(3), 593–602. https://doi.org/10.1017/S0954579410000301
  2. Dodge, K. A., et al. (2003). Peer rejection and social information-processing factors in the development of aggressive behavior problems in children. Child Development, 74(2), 374–393.
  3. Cillessen, A. H. N., & Rose, A. J. (2005). Understanding popularity in the peer system. Current Directions in Psychological Science, 14(2), 102–105. https://doi.org/10.1111/j.0963-7214.2005.00343.x
  4. Moffitt, T. E. (1993). Adolescence-limited and life-course-persistent antisocial behavior: A developmental taxonomy. Psychological Review, 100(4), 674–701. https://doi.org/10.1037/0033-295X.100.4.674
  5. Moffitt, T. E. (2018). Male antisocial behaviour in adolescence and beyond. Nature Human Behaviour, 2, 177–186. https://doi.org/10.1038/s41562-018-0309-4
  6. Pinquart, M. (2017). Associations of parenting dimensions and styles with externalizing problems of children and adolescents: An updated meta-analysis. Developmental Psychology, 53(5), 873–932. https://doi.org/10.1037/dev0000295

Claudia Matei

Psiholog

Analist Comportamental Acreditat

Această serie de articole face parte din campania „Sprijinim familiile, construim viitorul”, o inițiativă comună a NN România și Autism Voice, prin care ne propunem să oferim părinților informații valoroase și instrumente practice pentru dezvoltarea sănătății psiho-emoționale a copiilor și întregii familii. Ne dorim să contribuim astfel la construirea unei societăți mai echilibrate și sănătoase, pornind chiar din interiorul fiecărei familii.

NN este o companie de servicii financiare ce oferă produse de asigurări și pensii. Te ajutăm să protejezi ce contează mai mult pentru tine și să construiești cu încredere viitorul tău financiar.