„De câte ori trebuie să îți spun?”
„Parcă vorbesc cu pereții!”
„Faci exact invers decât îți cer!”

Sunt fraze pe care majoritatea părinților le-au rostit măcar o dată. În cei peste 20 de ani de lucru cu copii și familii, cred că aceasta este una dintre cele mai frecvente preocupări ale părinților: de ce, uneori, copiii par să nu asculte, indiferent câte explicații, rugăminți sau avertismente primesc?

Atunci când un copil refuză să coopereze, răspunde cu „nu”, ignoră cerințele sau pare că provoacă în mod intenționat, adulții ajung adesea la concluzia că este încăpățânat, răsfățat sau lipsit de respect.

Dar cercetările din psihologia dezvoltării și analiza comportamentală ne arată o perspectivă diferită: de cele mai multe ori, problema nu este că un copil nu vrea să coopereze, ci că există factori care împiedică această cooperare.

Înainte să ne întrebăm „Cum îl fac să mă asculte?”, poate ar fi util să ne întrebăm „Ce îl împiedică să coopereze?”.

De ce se opun copiii?

Opoziția este, într-o anumită măsură, o parte normală a dezvoltării.

De multe ori le spun părinților că vestea bună este că un copil care spune uneori „nu” nu este neapărat un copil problematic. De cele mai multe ori este un copil care învață că are propriile preferințe, propriile opinii și propria voce.

Copiii cresc, își dezvoltă autonomia și învață să își exprime propriile preferințe. A spune „nu” este una dintre primele modalități prin care descoperă că au control asupra propriului comportament.

Problema apare atunci când opoziția devine frecventă, intensă și afectează relațiile din familie.

Din perspectiva științei comportamentale, comportamentele de opoziție apar adesea atunci când copilul:

• încearcă să evite o sarcină percepută ca fiind dificilă;
• caută atenție;
• dorește mai mult control asupra situației;
• este obosit, stresat sau copleșit emoțional;
• nu înțelege exact ce i se cere;
• a învățat că opoziția produce rezultate favorabile.

Cu alte cuvinte, în spatele unui comportament dificil există aproape întotdeauna o nevoie sau o funcție.

Greșeala pe care o fac mulți adulți

Când suntem obosiți, presați de timp sau îngrijorați, este firesc să încercăm să obținem cooperarea copilului prin mai mult control. Am făcut-o cu toții la un moment dat. Și eu am făcut-o.

Atunci când copilul nu cooperează, instinctul multor adulți este să crească presiunea.

Vorbesc mai tare.
Repetă cererea de mai multe ori.
Amenință.
Pedepsesc..
Intră într-o luptă de putere.

Din păcate, această strategie produce adesea efectul opus. Copilul nu mai este preocupat de cererea inițială, ci de conflictul care se dezvoltă între el și adult. În acel moment, relația devine mai importantă decât sarcina.

O altă greșeală frecventă: prea multe comenzi

Un copil poate auzi într-o singură oră:

• „Lasă telefonul!”
• „Fă-ți tema!”
• „Grăbește-te!”
• „Nu mai vorbi așa!”
• „Du-te să te speli!”
• „Fii atent!”

Atunci când interacțiunile dintre adult și copil sunt dominate de instrucțiuni și corecturi, relația începe să semene mai degrabă cu una de control decât cu una de colaborare.

Nimeni nu răspunde bine atunci când simte că este permanent evaluat și corectat.

Nici copiii.

Ce legătură există între conectare și cooperare?

Una dintre cele mai importante concluzii ale cercetărilor din domeniul relațiilor, este că oamenii cooperează mai ușor cu persoanele alături de care se simt conectați.

Acest principiu este valabil și pentru copii.

Atunci când un copil se simte văzut, înțeles și acceptat, este mult mai probabil să fie receptiv la cerințele adultului.

În foarte multe situații, copiii nu se opun regulii în sine. Se opun modului în care se simt în relația cu adultul în acel moment.

Conectarea nu înseamnă permisivitate. Nu înseamnă să renunțăm la limite sau reguli.

Înseamnă să construim o relație suficient de sigură încât copilul să perceapă cerințele noastre ca pe o formă de ghidare, nu ca pe o amenințare.

De multe ori, părinții încearcă mai întâi să obțină complianță și abia apoi oferă conectare.

În realitate, procesul funcționează invers: conectarea facilitează cooperarea.

Cum arată conectarea în viața de zi cu zi?

Mulți părinți își imaginează că pentru a construi conectare este nevoie de ore întregi petrecute împreună. În realitate, uneori sunt suficiente câteva minute în care copilul simte că este văzut cu adevărat.

Să ne oprim din ceea ce facem și să ascultăm.
Să observăm emoțiile copilului.
Să ne jucăm împreună.
Să discutăm despre ceea ce îl preocupă.

Aceste momente construiesc ceea ce specialiștii numesc „capital relațional” – acea rezervă emoțională care face copilul mai dispus să colaboreze atunci când apar cerințe, reguli sau limite.

Recomandări practice pentru a crește cooperarea

1. Conectați-vă înainte de a corecta

Înainte de a da o instrucțiune, încercați să intrați în contact cu copilul.

Priviți-l.
Apropiați-vă.
Folosiți-i numele.
Asigurați-vă că vă acordă atenție.

O cerere făcută după conectare este mult mai eficientă decât una strigată din altă cameră.

2. Formulați cerințe clare și specifice

„Comportă-te frumos” este o cerință vagă.

„Te rog să vorbești pe un ton liniștit” este mult mai clară.

Copiii cooperează mai bine atunci când înțeleg exact ce au de făcut.

3. Oferiți opțiuni atunci când este posibil

Autonomia este o nevoie psihologică fundamentală.

În loc de:

„Du-te acum la duș!”

puteți încerca:

„Preferi să faci duș acum sau peste zece minute?”

Limita rămâne aceeași, însă copilul simte că are un anumit control.

4. Observați și comportamentele pozitive

Ca adulți, avem un radar extraordinar pentru ceea ce nu merge și surprinzător de puțină atenție pentru ceea ce merge bine.

Mulți copii primesc atenție doar atunci când greșesc.

Încercați să observați și momentele de cooperare:

„Mi-a plăcut că ai venit când te-am chemat.”
„Am observat că ai strâns lucrurile fără să îți reamintesc.”

Comportamentele care primesc atenție tind să apară mai des.

5. Evitați luptele de putere

Atunci când conflictul escaladează, rareori există câștigători.

Uneori este mai util să facem o pauză, să reglăm emoțiile și să revenim ulterior la discuție.

Copiii învață mai mult din relații calme decât din confruntări intense.

6. Întrebați-vă ce încearcă să comunice comportamentul

În loc să vă concentrați exclusiv pe comportament, încercați să identificați mesajul din spatele lui.

Este obosit?
Este anxios?
Se simte neînțeles?
Are nevoie de ajutor?
Încearcă să obțină mai multă autonomie?

Această schimbare de perspectivă transformă modul în care răspundem.

Ce au nevoie copiii de la noi?

Majoritatea copiilor nu se trezesc dimineața cu intenția de a crea probleme părinților.

Ei încearcă să își gestioneze emoțiile, nevoile și provocările de dezvoltare folosind resursele pe care le au în acel moment.

Atunci când privim opoziția doar ca pe un act de sfidare, riscăm să intrăm într-o luptă permanentă pentru control.

Atunci când o privim ca pe o formă de comunicare, avem șansa de a construi cooperare.

Un mesaj pentru părinți

În toți anii în care am lucrat cu familii, am observat că părinții se tem adesea că apropierea și fermitatea se exclud reciproc. În realitate, copiii au nevoie de ambele. Au nevoie de limite clare, dar și de relații în care să se simtă în siguranță.

Au nevoie să învețe responsabilitatea, să respecte reguli și să înțeleagă consecințele propriilor alegeri. Dar au nevoie și să simtă că sunt ascultați, înțeleși și acceptați, chiar și atunci când comportamentul lor nu este cel pe care ni l-am dori.

De fiecare dată când un copil nu cooperează, avem două opțiuni. Putem vedea doar comportamentul și putem încerca să îl controlăm. Sau putem fi curioși și să înțelegem ce se află în spatele lui.

Din experiența mea, a doua variantă este cea care construiește relații mai bune și produce schimbări care durează.

Poate că întrebarea cea mai importantă nu este:

„Cum îl fac să mă asculte?”

ci:

„Cum pot construi o relație în care să își dorească să coopereze?”

Răspunsul începe aproape întotdeauna cu conectarea.