Comportamentele disruptive ce apar în copilarie, cum ar fi izbucnirile de furie și agresivitatea, sunt printre cele mai frecvente motive pentru care copiii primesc recomandare către psiholog. În versiunea actuală a Manualului de Diagnostic şi Statistică a Tulburărilor Mentale (5th ed.; DSM–5; American Psychiatric Association, 2013) , furia / iritabilitatea este simptomul de bază al tulburarii de opoziție si comportament sfidător , iar comportamentul agresiv este cel mai frecvent asociat cu tulburarea de comportament.
Agresivitatea este definită ca un set de acţiuni interpersonale ce cuprinde comportamente verbale şi fizice care sunt destructive şi dăunatoare faţă de alte persoane sau obiecte. Deşi majoritatea copiilor prezintă într-un anumit grad comportamente agresive, doar atunci cand agresivitatea este severă, frecventă şi/ sau cronică aceasta devine un semn al psihopatologiei. Se face distincţia între mai multe subtipuri de agresivitate în funcţie de prezenţa sau absenţa furiei în timpul comportamentului agresiv, avem astfel agresivitate reactivă , impulsivă, ostilă sau afectivă. Copiii cu un nivel ridicat de agresivitate sunt adesea diagnosticați cu Tulburare de comportament sau Tulburare opoziţionistă, dar agresivitatea poate să apară şi în comorbiditate cu alte tulburări cum ar fi ADHD-ul, distimia sau Tulburarea de stres post-traumatic. O caracteristică comună a copiilor ce manifestă comportamente agresive este aceea ca au un impact negativ asupra persoanelor cu care interacţionează. Colegii lor devin victime, profesorii/ educatorii sunt întrerupţi din procesul de predare, iar parinţii sunt adesea frustraţi datorită faptului că nu pot controla comportamentul provocator al copilului. Din cauza efectului pe care îl au asupra celorlalţi, copiii agresivi primesc recomandare pentru servicii psihologice mult mai des decât copiii cu alt tip de psihopatologie.
Studiile longitudinale arată faptul că agresivitatea este stabilă în timpul copilăriei şi adolescenţei şi este persistentă în timp. Copii care prezintă rate ridicate de comportament agresiv în anii copilariei sunt pe o traiectorie de dezvoltare care poate conduce la un comportament delincvent în adolescență și la maturitate. Există de asemenea diferenţe de gen în manifestarea furiei şi a comportamentelor agresive, studiile arătând o frecvenţă mai mare la baieţi decât la fete.
Conceptualizarea furiei şi agresivităţii din perspectiva teoriei comportamentale şi a învăţării, explică agresivitatea făcând referire la condiţionarea clasică, condiţionarea operantă şi la învăţarea observaţională. Ipoteza frustrării şi agresivităţii reprezintă una dintre primele conceptualizări şi susține că agresivitatea apare atunci când scopurile persoanei sunt ameninţate sau blocate. În consecință, comportamentul agresiv poate fi reactiv – un răspuns al condiţionării clasice la frustrare sau proactiv- un răspuns al condiţionării operante pentru a preveni frustrarea. În ambele situaţii comportamentul agresiv este văzut ca o funcţie a contingenţelor situaţionale ce produce manifestarea unui comportament învăţat. Agresivitatea poate fi menţinută de interacţiuni familale coercitive care întăresc negativ comportamentul agresiv al copilului. De exemplu atunci când părinţii renunţă la limitele impuse, în urma unei crize de comportament, ei întăresc negativ comportamentul agresiv al copilului prin renunţarea la regulile de disciplină.
Modelul social-cognitiv explică faptul că, oamenii devin furioşi atunci când cred că au fost trataţi incorect sau atunci când văd că un anumit tratament le-a fost aplicat în mod intenţionat. Aceste gânduri pot apărea în lipsa manifestării acţiunilor unei alte persoane, ca rezultat al unei gândiri distorsionate. Distorsiunea în procesarea informaţiei sociale duce la creşterea furiei şi a comportamentului agresiv. Astfel, procesele cognitive implicate in comportamentele agresive ale copiilor au dus la implementarea unor intervenţii de rezolvare a problemelor la copiii cu aceasta simptomatologie. În cadrul modelului social-cognitiv au fost descrise următoarele caracteristici ale copiilor agresivi:
- Sensibilitate crescută la indiciile ostile
- Prejudecăţi în atribuirea indiciilor ostile celorlalţi
- Subestimarea propriei agresivităţi
- Generare deficitară a soluţiilor în contexte sociale
- Nivel scăzut de empatie
- Deficit de atenţie
Evaluarea corectă a gradului de severitate a comportamentului agresiv este primul pas în selectarea unei intervenţii potrivite. În timpul evaluării iniţiale părinţii sunt rugaţi să descrie problemele de comportament cele mai grave ale copilului. Simptomele pot fi descrise în funcţie de frecvenţa lor ( episoade pe zi sau pe saptamană), de intensitatea lor ( amplitudine, durată, manifestare) sau în funcţie de impactul pe care îl au asupra activităţilor de acasă sau de la şcoală. După ce frecvenţa, intesitatea şi impactul problemelor comportamentale au fost identificate se poate trece la stabilirea obiectivelor de reducere a acestor dimensiuni. În cadrul viitoarelor reevaluări se pot reproduce anumite situaţii generatoare de conflict pentru a se putea evalua progresul.
Abordarea terapeutică cognitiv-comportamentală a agresivităţii se concentrează pe training-ul de control al furiei, dezvoltarea abilităţilor de rezolvare a problemelor, dezvoltarea abilităţilor sociale, training-ul de management parental şi managementul contingenţelor. Obiectivul training-ului de control al furiei este acela de a îmbunătăţi gestionarea emoţiilor şi deficitele social-cognitive ale copiilor agresivi. Copiii sunt învăţaţi să-şi monitorizeze emoţiile şi să folosească tehnici de relaxare pentru gestionarea furiei. O altă componentă a trainingului este exersarea răspunsurilor sociale adecvate la situaţii generatoare de furie (şicanari din partea colegilor, mustrări din partea adulţilor). Dezvoltarea abilităţilor de rezolvare a problemelor se adresează proceselor cognitive, cum ar fi percepţia defectuasă şi luarea deciziilor, care sunt implicate în interacţiunile sociale. De exemplu, atribuirea ostilă sau inabilitatea de a genera soluţii alternative, pot contribui la dezvoltarea unui comportament agresiv. Obiectivele acestei etape sunt acelea de a-i învăţa pe copii să analizeze conflictele interpersonale, să găsească soluţii non-agresive şi să se gandescă la consecinţele propriilor acţiuni în situaţii problematice.
În cadrul training-ului de abilităţi sociale sunt utilizate tehnici precum modelarea, jocul de rol, feedback-ul corectiv şi întărirea comportamentelor dezirabile. In general, copii agresivi au abilităţi verbale limitate, abilităţi de rezolvare a conflictelor deficitare şi nu reuşesc să lege prietenii. Obiectivul training-ului de abilităţi sociale este dezvoltarea unor comportamente sociale adecvate care să ia locul agresivităţii, pentru a-i ajuta să-şi facă prieteni. Training-ul managementului parental se focusează pe antrenarea părinţilor în gestionarea comportamentelor disruptive ale copilului. Terapeutul, împreuna cu părinţii, stabileşte un plan pentru a schimba comportamentul copilului. Acest plan include impunerea unor limite şi reguli adecvate vârstei, deoarece în general copiii cu tulburări de comportament cred că au dreptul să se comporte aşa cum vor ei. Prin urmare părinţii învaţă să identifice funcţia comportamentului inadecvat, să întărească comportamentele adecvate, să comunice eficient, să ignore comportamenle inadecvate de câştigare a atenţiei şi să fie consecvenţi în aplicarea consecinţelor pentru comportamentele inadecvate. Aceste abilităţi de parenting sunt dezvoltate folosind jocul de rol, modelarea şi feedback-ul.
Tehnicile training-ului parental îşi au rădăcina în paradigma condiționării operante a lui Skinner, ce atestă faptul că probabilitatea ca un comportament să apară sau să dispară este influenţată de consecinţele care se întamplă în urma manifestării comportamentului. De exemplu, probabilitatea ca un copil să facă o criză de plâns este mai mare atunci când, în trecut acest tip de comportament a dus la o consecinţă favorabilă, cum ar fi continuarea unei activităţi preferate. Un alt obiectiv al acestui training este focusarea pe acele interacţiuni dintre părinte şi copil care generează comportamente disruptive. Plânsul, ţipatul sau injuriile pot fi întărite atunci cand au ca şi consecinţa evitarea sau scăparea de sarcini aversive pentru copil, cum ar fi efectuarea temelor sau curăţenia în casă. Metodele dure de disciplinare cum sunt pedepsele corporale sau mustrările în exces, duc de asemenea la creşterea comportamentelor agresive.
Managementul contingenţelor este o tehnică ce porneşte de la ideea că aceşti copii provin din familii în care nu au fost expuşi la un mediu consecvent şi contingent- interacţiunea socială deficitară joacă un rol important în incapacitatea lor de a-şi regla comportamentul ( de exemplu, gratificarea întârziată sau nerespectarea regulilor familiale sau sociale). Un sistem de management al comportamentelor este creat pentru a depăşi aceste dificultăţi. Structura de bază a unui program de management al contingenţelor este destul de simplă. Un astfel de program include: stabilirea unor comportamente adecvate clare, monitorizarea comportamentelor, întărirea comportamentelor ( folosind un sistem de tokeni), aplicarea unor consecinţe pentru manifestarea comportamentelor inadecvate.