Unii copii nu suportă să fie atinși, mangâiați, îmbrațișați. Fetița mea face parte din această categorie.
Nu suportă nici rochițele, nici agrafele, nu a purtat niciodată o cămașă cu nasturi, fermoar sau capse.
Pieptănatul este un chin.
Jeanșii – spune că o strâng la burtică.
Pălărie de soare nu a purtat niciodată, iar căciulile iarna le acceptă cu dificultate.
Noi mergem doar împreună cu ea la cumpărături să își aleagă hăinuțe, căci altfel refuză să le îmbrace.
Niciun obiect vestimentar nu are etichetă (nici măcar jucăriile de pluș). Le tăiem pentru că se scarpină încontinuu și spune că o dor.
Nu voi uita niciodată când i-a pus terapeutul un hanorac nou cu fermoar pentru desensibilizare. Trebuia să îl țină până când număra până la zece. Până s-a terminat numărătoarea a stat ca pe umeraș, rigidă, ca un urangutan, cu umerii înălțați și brațele nemișcate pe lângă corp.
Acel „ze-ce” a venit ca o izbăvire, aruncând hanoracul cât colo.
Cât a fost nonverbală nu știam ce o deranjează, până într-o zi, când s-a petrecut un episod ce a fost că un flash pentru mine. S-a trezit într-o dimineață, iar eu mă pregătisem deja de plecarea la grădiniță. M-am întins să o îmbrățișez și să o sărut de bună dimineața. Ca de multe ori m-a respins. Dar de data asta mi-a șoptit: „Nu…pentru că mă dor nasturii.”
Am rămas o clipă blocată, îngenuncheată și cu brațele întinse către ea. Am privit în jos. Într-adevăr…purtam o cămașă cu nasturi.
O lacrimă mi-a curs pe obraz și i-am mulțumit tare: „Îți multumesc pentru că mi-ai spus ce te deranjează. Mami nu ar fi știut „.
Așa putea să o deranjeze un miros de parfum, o textură, o bluză cu sclipici sau o jachetă cu fermoar/nasturi.
Încă este fetița tunsă băiețește, veșnic în colanți și pantofi sport (o perioadă lungă a vrut să poarte același trening – până ce acesta a dispărut) și, mai nou, a cerut câte un pluș (de exemplu, porc sau șoricel – niciodată o păpușă).
Iar eu încă mai tânjesc după un sărut sau o îmbrățișare.
Teodora, mămica lui Ines