Cu multe greșeli și cu autovindecare. Cu multă muncă cu sinele și formându-ți un grup de suport. Pornind de la familia din jurul tău și până la persoane străine, care te pot ajuta cumva, trebuie să lași rușinea și vinovăția la o parte și să mergi mai departe, pentru că o faci atât pentru tine, cât și pentru copilul tău. Primele luni sunt cele mai devastatoare. Din momentul în care specialistul avizat îi pune copilului tău diagnosticul de autism, în sinele tău pornește o bătălie, care continuă mult timp.
Prea mulți dintre noi ajungem la specialist mult mai târziu decât ar trebui fiindcă ne e greu să acceptăm că ceva nu e în regulă cu copilul nostru. Mie mi-a luat două luni până să accept că Remus chiar are o problemă. Cumnata mea a fost cea care mi-a spus prima dată și a doua dată și a treia dată și a patra dată, până când, într-un final, m-am trezit și am început să-l compar cu un alt băiețel de vârsta lui. După câteva zile de comparații continue, am luat decizia de a căuta specialistul potrivit pentru el, care să ne zică clar ce are.
Aceasta a fost una dintre cele mai grele etape. Am mers la mulți specialiști de la stat împreună cu el și soacra mea, sperând că ceea ce vedeam, ceea ce îmi spunea cumnata mea, ceea ce auzeam și simțeam nu este adevărat, că este o farsă.
La stat nu am găsit ceea ce căutam. Am ajuns la privat, într-un final, și am primit diagnosticul validabil, de față cu soțul meu, după o lună de zile de analize, interviuri și sesiuni de observație. Nu am mai putut să zic nimic. Am acceptat diagnosticul cu furie și neputință, dar apoi a început vina. Soțul meu a fost și este lângă mine. Niciodată nu l-am întrebat cât de greu i-a fost lui atunci. Mai greu decât mie cred. Dar a suportat totul cu mai multă tărie de sine decât am putut eu.
Eu eram de vină pentru că băiețelul nostru avea o problemă așa gravă. Pe vremea aceea, acum patru ani, nu știam ce e autismul, nu știam ce e de făcut. Nu puteam să-i dau medicamente și să-i treacă? Nu puteam să-i fac o operație și problema să dispară odată cu bisturiul? Vina m-a bântuit mult timp, la fel ca și rușinea.
Cum să cer bani pentru copilul meu? Cum să-i fac pe oameni să înțeleagă că fără terapie el nu va avea o șansă la normalitate? Cum să explic familiei mele lucrul pe care nici eu nu-l înțelegeam la vremea aceea mai deloc? Cum să cer ajutor?
Într-un final, dupa multe autopenitențe, am început să învăț să mă iert. Nu eram eu de vină. Nici soțul meu. Nici nimeni din familie. Nici cineva din afară. Așa a fost să fie. Când începi să privești lucrurile și așa, o piatră se ridică de pe inima ta și ajungi la o singură concluzie – trebuie să faci orice ca să-i fie bine copilului tău.
La început, o prietenă m-a învățat cum să trec peste depresie, să privesc lucrurile dintr-o altă perspectivă. Apoi, dintre prietenii mei, doar una singură a rămas și acum alături de mine, pentru că nu s-a speriat așa ușor.
Soțul, soacra, socrul, cumnații, mama, au făcut și fac și ei în continuare ce fac și eu. Luptăm fiecare cum putem pentru Remus. Fiecare cum știe mai bine, cum înțelege că e mai bine – cu grijă zilnică, cu bani, cu o vorbă bună, cu jucării, cu informații de pe internet, cu discuții interminabile despre terapia lui, pașii de dezvoltare, trecut, prezent, viitor. Așa am început grupul de suport – cu familia și cu o prietenă. Apoi au apărut alți oameni, care mi-au devenit prieteni adevărați (terapeuții lui, shadow-ul lui, educatoarele lui Remus). Și anii au trecut. Grupul de suport s-a extins.
Nimic nu ar fi fost posibil pentru Remus dacă nu ar fi avut specialiștii potriviți lângă el. Ei au făcut și fac parte din grupul nostru de suport. Sunt prietenii mei acum și orice îmi spun este lege, pentru că văd clar că tot ceea îmi spun să fac este foarte bine pentru el și tot ceea ce fac ei pentru el este foarte bine.
Sunt recunoscătoare că nu am renunțat, că nu am picat de tot sub greutatea diagnosticului lui. Altfel, Remus nu ar fi evoluat atât de bine. Am îmbrățișat problema lui, iar toți îl vedem acum ca pe un copil cu mici probleme care se vor rezolva în final. El ne demonstrează asta în fiecare zi. Niciodată nu o să știm cum au fost anii ăștia pentru el. Noi vom ști mereu cum au fost, pentru că așa ceva nu se uită dacă ești adult. Sper, totuși, să țină minte lucrurile frumoase prin care a trecut, miciile victorii. Momentele în care a mai terminat o treaptă la grădiniță măcar.
Sunt recunoscătoare că impactul diagnosticului a trecut, chiar dacă a lăsat cicatrici. Am făcut să treacă. Am construit un grup de suport din toți cei din jurul meu, i-am exclus pe cei care nu voiau să fie alături de familia mea și de Remus și așa am trecut peste “etichetă”. Nu a fost simplu și deloc ușor. Și acum încă este greu, însă mai ușor ca înainte. Mă gandesc numai la ce este bine acum și la faptul că, în curând, va veni și ziua în care Remus va veni singur de la școală acasă și-mi va povesti cu zâmbetul pe buze cum a fost ziua lui, conștient de tot ce este în jurul lui, cu dorințe de viitor și poftă de viață. Ziua aceea va veni curând.
Nicoleta, mămica lui Remus