Suntem într-o epocă paradoxală: niciodată părinții n-au fost mai informați și, totuși, niciodată n-au fost mai nesiguri.
Fiecare gest, fiecare decizie, fiecare reacție e măsurată cu o teamă aproape obsesivă de a nu greși.
Avem la îndemână sute de teorii, metode și specialiști care ne învață cum să reacționăm corect, cum să gestionăm emoții, cum să nu greșim. Iar în tot acest labirint de „corectitudine emoțională”, am ajuns să pierdem tocmai spontaneitatea iubirii.

Să iubim a devenit un act de performanță, o combinație de tehnică, autocontrol și frică de greșeală. Iar copilul, prins în acest dans al perfecțiunii, nu mai simte că este văzut, ci evaluat.

Parentingul de azi pare prins între două extreme: pe de o parte, perfecționismul digital, imaginea de familie armonioasă și zâmbitoare care trebuie să „dea bine” în ochii celorlalți; pe de altă parte, anxietatea constantă de a nu-l „strica” pe copil, de a nu-l răni, de a nu-l traumatiza.

Rezultatul? Părinți care iubesc mult, dar iubesc cu frică, și o generație de copii care cresc într-un amestec confuz de libertate și singurătate.

Imitarea modelelor de educație

Zilele trecute, am văzut într-un magazin o fetiță de vreo șase-șapte ani care își trăgea cățelușul mic, speriat, de lesă. Îl târa ca pe un obiect de pluș și încerca să-l forțeze să bea apă. Când i s-a spus că animalul e speriat, că nu trebuie să-l chinuie, s-a oprit, s-a încruntat și a spus, aproape țipând:
„Așa mi-a zis tata!”
Nu era un gest rău intenționat, ci unul învățat mecanic, fără înțelegere.
Copila nu făcea decât să reproducă ceea ce i s-a spus, fără să știe de ce — iar în această diferență dintre „a ști” și „a înțelege” se află o întreagă problemă a educației moderne. Uneori, părinții fac în educație lucruri similare.

Există un amestec de frici ale părinților – între a nu supra-corecta copilul, a nu-i interzice nimic, a urma calea din social media, fără a înțelege când și cum să acționăm de fapt asupra educației copiilor, în așa fel încât să nu-i lăsăm fără repere logice, morale, sociale.

Relațiile ”proiect”

O altă tendință subtilă, dar tot mai prezentă, este transformarea copilului într-un proiect de imagine.
Trăim într-o cultură care ne împinge să demonstrăm că ne descurcăm.
Familiile fericite s-au mutat în spațiul digital, acolo unde iubirea se măsoară în poze luminoase și mesaje motivaționale.
Părinții organizează ateliere, excursii, activități creative — toate cu intenții bune — dar adesea copilul devine decorul propriei povești de succes.
Copilul nu are nevoie de un părinte care arată că-l iubește, ci de unul care îl iubește în liniște, în real, în imperfecțiune.
Autenticitatea are o forță educativă infinit mai mare decât performanța.

De fapt, poate cea mai mare grabă a părinților de azi este graba de a forma, nu de a însoți.
Copilul e învăluit de o competiție invizibilă: să vorbească devreme, să citească devreme, să aibă hobby-uri „inteligente”, să fie special.
Nevoia de a-l pregăti pentru viitor îl îndepărtează de prezent.

Supra-psihologizarea copilăriei

Dacă fiecare comportament e etichetat: anxios, impulsiv, neadaptat, „are o traumă”, nu are loc o înțelegere a copilului, ci mai degrabă o interpretare a acestuia. Psihologia a devenit un limbaj comun, dar și o armă subtilă.

Copilul nu are nevoie să-i diagnosticăm fiecare trăire, ci să-i dăm timp să o trăiască.

Nu doar în procesul nostru de devenire, dar și pe parcursul unei zile, fiecare om are și anxietăți, și siguranță. Este și controlat, și impulsiv.

Cel mai adesea, în procesul de psihoterapie al copiilor, primul pas este îndreptat către familie, nu către copil. Căci copilul reflectă adesea mediul în care trăiește, mediu care poate fi unul extrem de dezordonat emoțional și comportamental, unul supra-protectiv și rigid, permisiv și fără nicio limită șmd.

Distorsiuni cu tentă pozitivă

O altă imagine la fel de grăitoare este cea a copilului care urlă și este iritat, iar părintele, cu o voce de un calm artificial, îi spune zâmbind:„Ai dinți frumoși”. Sau ”îmi place de tine chiar și când faci așa”.
E una dintre cele mai fine distorsiuni ale parentingului modern — calmul de vitrină.
În realitate, nu e vorba de stăpânire de sine, ci de o formă de disociere emoțională.

Poate cea mai subtilă, dar periculoasă, tendința spre perfecționism emoțional.
Părintele care vrea să nu țipe niciodată, să fie mereu calm, să spună totul „corect”.
Dar copilul nu are nevoie de un om fără greșeli, ci de unul care știe să repare.
Să-l vadă cerând iertare, recunoscând o reacție nepotrivită, revenind la echilibru.
Așa învață copilul că relațiile nu se distrug cu o greșeală, ci se vindecă prin sinceritate.

Autenticitatea, nu perfecțiunea, este forma supremă de educație emoțională.
Copilul care trăiește lângă un adult viu, care râde, greșește și se ridică, devine un adult care nu se teme de viață.

Teama de disconfort

Sunt părinți care sar imediat să rezolve fiecare frustrare: dacă o piesă de Lego nu se potrivește, o înlocuiesc; dacă un coleg nu îl place pe copil, organizează mici discuții cu părinții celuilalt. Pot oare copiii să învețe să-și înțeleagă și să-și gestioneze propriile limite?

Însă disconfortul copilului apare și atunci când părintele refuză. Un tată spune: „Nu vreau să fiu ca părinții mei, care mă pedepseau și mă obligau. Așa că îl las pe fiul meu să decidă singur.”

Trecem așadar din punitiv și coercitiv în extrema cealaltă, când copilul ia decizii pentru el.

Decizia este însă o acțiune complexă: implică rațiune, anticipare, empatie, consecvență și control emoțional. Toate acestea se maturizează treptat, în funcție de vârstă și experiență, iar copiii reacționează mai mult din emoție, și nu din analiză. Copilul poate decide ce tricou poartă, cu cine să se joace sau dacă să mânânce acum sau peste 10 minute, dar nu poate decide în situații complexe.

Ce am putea face

Să stăm mai mult în relația adevărată cu copilul, și mai puțin în cea ideală.

Să ne gândim la scopul din interiorul casei noastre, nu doar la cel din trenduri – căci acestea se modifică.

Să ne iubim copiii infinit, dar să le fim părinți, nu amici de drum.

Iubirea și educația coexistă. Nu este nevoie să le separăm. Copiii noștri sunt centrul universului nostru, nu al lumii, în general. Pentru lume, fiecare copil trebuie să învețe nu doar să stea în propria emoție, ci să se adapteze, să găsească soluții, să-și repare greșelile, să înțeleagă bine și rău, apoi să facă alegeri și să suporte consecințe. Primul contact cu lumea este părintele. Și, dincolo de educație, tot în relație cu părintele, copilul poate găsi și iubirea fără margini.