Dacă m-ar fi întrebat cineva acum șase ani care este cea mai mare frică a mea, i-aș fi răspuns fără nicio ezitare că este apa largă, fără fund, fie ea mare sau lac. Acum, însă, am descoperit că pot foarte ușor să trec peste frica de apă. Îmi pun un colac sau o vestă și gata. Cea mai mare frică a mea în prezent este profesorul din școala de masă.

În copilăria mea, i-am iubit și i-am urât totodată pe profesori. De la unii am învățat lecții pe care le voi ține minte toată viața, de alții îmi aduc aminte vag. Dar niciodată nu mi-a fost frică de ei. Până acum, până să îl am pe Remus, până să începem tot periplul recuperării din autism, până să fiu nevoită să îi emit certificat de întârziere școlară ca să mai stea un an la grădiniță, de frică să nu dea peste vreun profesor obtuz, care să-i marcheze negativ viața școlară cel puțin patru ani de zile.

Este trist că în România anului 2018 puțini cunosc diferența între incluziune școlară și integrare școlară.

Integrarea copiilor cu cerințe speciale are în vedere intrarea acestora în clasele de masă. Ea se centrează pe mutarea copiilor de la școli separate, la școlile comunității. Atunci când această mutare nu este însoțită de o creștere a interacțiunilor între elevii cu și fără dizabilități sau cu diferențe în învățare, putem considera că nu este un proces de integrare reală, ci numai o etapă de integrare. Incluziunea școlară înseamnă foarte multe lucruri, de la înlesnirea interacțiunii între copii, până la modificarea subtilă a curriculei și promovarea accesibilității și a diversității. Este un proces în continuă îmbunătățire, fără final, care conferă școlii un mediu dinamic, proactiv, plăcut pentru toți și chiar de bun-simț civic.

Situația aceasta națională nu ne miră deloc. Dacă ne uităm în spațiul public, ce se spune, ce se difuzează, ni se face pielea de găină. Furia, răutatea, violența sunt sinonime comportamentului social. Adică totul este normal. Dar când vine vorba de copilul tău, „normalul‟ ăsta este inadmisibil.

Și atunci, ce este de făcut? Puține sunt școlile care chiar înțeleg diferența dintre toleranță și acceptare, și își formează profesorii în acest sens. Noi, ca părinți, trebuie să înțelegem un lucru foarte important din acest punct de vedere: faptul că un om e profesor nu înseamnă că este pregătit să integreze școlar orice copil.

Profesorul este, în fapt, ca orice om. Are o educație, învață niște lucruri, este certificat să aibă o meserie. Ca să aibă aptitudini în plus, o educație suplimentară, trebuie să i se ofere informațiile și metodologiile necesare.

Astfel, am aflat și eu că, momentan, rămâne de datoria noastră, ca părinți, să ajutăm profesorul să învețe cum să ne învețe copilul. Altă soluție. Noi știm cel mai bine ce are nevoie copilul nostru. Nu ne costă nimic să îi oferim ajutor profesorului, dacă și profesorul este dispus să învețe. Dacă profesorul nu este dispus, clar, copilul trebuie mutat în altă parte, însă numai atunci când nu există nici o soluție.

Am cunoscut multe mămici care, de frică, neputință, comoditate, au ales să-și mute copilul din școală în școală până au găsit profesorul potrivit decât să se ofere să-l ajute pe profesor să învețe lucruri noi. Aici greșim noi, părinții, chiar dacă acționăm în interesul copilului nostru. A-l muta pe copil din instituție în instituție nu îi face bine. Îl dezechilibrează și îl împiedică să formeze relații în afara familiei.

Shadow-ul (însoțitorul) este un instrument bun pentru o anumită perioadă de timp. Și aici, însă, apar dificultăți. Dacă se înțelege sau nu profesorul cu shadow-ul. Dar ce te faci atunci când nu găsești un shadow bun pentru copilul tău? Rămâne o singură soluție: fă-ți profesorul prieten și toți vor avea de câștigat.

Nicoleta Orlea,

Mămica lui Remus & Edi

Fundraiser ATCA