De fiecare dată când apare un caz grav de violență într-o școală, începe căutarea vinovaților. Școala nu a intervenit. Profesorii nu au observat. Consilierul școlar nu și-a făcut treaba. Părinții nu și-au educat copilul.

Și, uneori, toate aceste lucruri pot fi adevărate. Dar comportamentele agresive nu apar, de regulă, peste noapte. Ele se dezvoltă și se consolidează în timp, în contexte în care sunt tolerate, încurajate sau nu sunt corectate. Este mai ușor să identificăm un responsabil după un incident grav decât să analizăm ce s-a întâmplat în lunile sau anii în care un copil a învățat că poate să îi umilească, să îi intimideze sau să îi rănească pe ceilalți.

Școala are obligația de a asigura un mediu sigur și de a interveni atunci când apar comportamente agresive. Dar nu putem discuta despre violența din școli ignorând ceea ce copiii învață sau, uneori, nu învață acasă.

Există cel puțin trei factori importanți care influențează dezvoltarea comportamentelor sociale ale copiilor: educația din familie, implicarea școlii în formarea comportamentelor adecvate și influența mediului digital.

Educația de acasă:

nu toți copiii primesc educația de bază de care au nevoie

În discuțiile despre violența școlară, ne concentrăm frecvent asupra a ceea ce ar trebui să facă profesorii. Vorbim despre nevoia de consiliere psihologică, despre ore de dezvoltare personală, despre programe de prevenire a bullyingului.

Toate sunt necesare. Dar trebuie să avem curajul să discutăm și despre o realitate mai puțin confortabilă: există copii cărora acasă nu li se oferă nici măcar educația comportamentală de bază.

Copii care nu sunt învățați că nu au dreptul să îi lovească pe ceilalți, că nu pot obține orice prin amenințări sau intimidare, că trebuie să respecte un refuz și că libertatea lor se oprește acolo unde încep drepturile celuilalt.

Copii cărora nu li se cere să își asume responsabilitatea atunci când greșesc. Care nu sunt corectați când jignesc, umilesc sau se comportă agresiv. Sau, mai grav, ai căror părinți justifică aceste comportamente.

• „Și ce dacă l-a împins? Sunt copii.”
• „Dacă l-a lovit, înseamnă că a avut el un motiv.”
• „Al meu nu începe niciodată. Sigur l-a provocat celălalt.”
• „Trebuie să știe să se impună, altfel îl calcă ceilalți în picioare.”

Astfel de reacții nu sunt lipsite de consecințe. Ele îl pot învăța pe copil că agresivitatea este justificabilă, că responsabilitatea aparține mereu altcuiva și că părintele îl va apăra indiferent ce face.

Există și părinți care confundă iubirea cu absența limitelor. Care consideră că un copil nu trebuie frustrat, contrazis sau pus în situația de a accepta un refuz. Care negociază orice regulă până când aceasta dispare sau renunță la consecințe imediat ce copilul protestează suficient de puternic.

În aceste condiții, copilul poate învăța că dorințele lui sunt mai importante decât drepturile celorlalți și că regulile sunt valabile doar atunci când îi convin. Problemele pot deveni vizibile odată cu intrarea în colectivitate. La școală, copilul descoperă că nu poate fi întotdeauna primul, că trebuie să aștepte, că nu toți colegii vor să se joace cu el și că există reguli care se aplică tuturor.

Pentru un copil care nu a învățat să accepte limite și să gestioneze frustrarea, aceste experiențe pot genera reacții intense, inclusiv comportamente agresive.

Educația nu înseamnă doar să îi oferi copilului tot ce are nevoie material

Există părinți foarte implicați în performanța școlară a copiilor, care investesc timp și resurse în meditații, activități extracurriculare, sport sau cursuri, dar acordă mult mai puțină atenție educației comportamentale.

Își doresc un copil cu rezultate excelente, dar nu urmăresc cu aceeași atenție dacă acesta știe să respecte un coleg, să își recunoască greșelile, să accepte că nu are întotdeauna dreptate sau să își controleze reacțiile atunci când este frustrat. Or, un copil poate avea note foarte bune și, în același timp, să manifeste aroganță, dispreț sau cruzime față de ceilalți. Performanța academică nu este o garanție a dezvoltării sociale și emoționale.

Educația de bază presupune și reguli simple, pe care copiii ar trebui să le învețe încă din primii ani: nu lovim, nu amenințăm, nu umilim, nu luăm lucrurile altora, nu râdem de suferința cuiva și ne asumăm responsabilitatea pentru ceea ce facem.

Aceste reguli nu trebuie doar rostite. Ele trebuie aplicate consecvent.

Când copilul jignește, adultul intervine. Când lovește, comportamentul este oprit. Când umilește pe cineva, i se explică efectul acțiunilor sale și este ghidat să repare, pe cât posibil, răul produs.

Nu prin violență, amenințări sau umilire, ci prin limite clare, consecințe adecvate și învățarea unor comportamente alternative.

Ce învață copilul când părintele îi justifică orice comportament?

Să ne imaginăm un elev care își insultă repetat colegii. Profesorul discută cu părintele, iar acesta reacționează acuzând școala că îl persecută pe copil sau susținând că ceilalți sunt prea sensibili.

Ce învață copilul din această experiență?

Că problema nu este comportamentul său. Că ceilalți sunt responsabili pentru reacțiile lui. Că poate evita asumarea responsabilității atunci când un adult îl apără necondiționat. Acest tip de reacție poate contribui la menținerea comportamentului agresiv. Desigur, există și situații în care școala gestionează greșit conflictele sau sancționează nedrept un elev. Părinții au dreptul și responsabilitatea să verifice ce s-a întâmplat și să își protejeze copilul. Dar a-ți proteja copilul nu înseamnă să îi justifici orice comportament.

Uneori, cel mai important lucru pe care îl poate face un părinte este să îi spună: „Te ascult și vreau să înțeleg ce s-a întâmplat. Dar ceea ce ai făcut nu este acceptabil și trebuie să găsim o modalitate de a repara situația.”

Copiii învață și din comportamentul adulților

Dincolo de regulile explicite, există și educația oferită prin exemplul personal. Este dificil să îi cerem copilului să respecte diferențele dintre oameni dacă acasă aude constant remarci disprețuitoare despre persoanele considerate diferite. Este dificil să îl învățăm că agresivitatea nu este o soluție dacă adulții folosesc frecvent amenințările, intimidarea sau umilirea pentru a-și impune autoritatea. Iar dacă un copil vede că cel care țipă mai tare obține ceea ce își dorește, poate ajunge să folosească aceeași strategie în relațiile cu ceilalți.

Comportamentele se învață atât prin ceea ce adulții cer, cât și prin ceea ce adulții fac și prin consecințele pe care le oferă.

Înseamnă că părinții sunt întotdeauna vinovați când un copil devine agresiv?

Nu. Și această distincție este esențială. Există copii care beneficiază de o educație adecvată și care, totuși, dezvoltă comportamente agresive sub influența grupului, a unor dificultăți de autoreglare, a experiențelor traumatice sau a altor factori individuali și sociali. Există și părinți care depun eforturi considerabile, dar au nevoie de sprijin specializat pentru a gestiona dificultățile copilului.

Așadar, nu putem concluziona automat că un copil agresiv este un copil prost educat acasă. Dar nici nu putem evita discuția despre responsabilitatea părinților doar pentru că există și alte cauze posibile. Educația comportamentală de bază nu este o responsabilitate pe care familia o poate delega integral școlii.

Școala poate consolida comportamentele sociale adecvate, poate corecta modele disfuncționale și poate oferi sprijin suplimentar. Dar nu ar trebui să fie primul loc în care un copil află că nu are dreptul să își lovească, să își amenințe sau să își umilească semenii.

Rolul școlii:

educația nu înseamnă doar performanță academică

Școala este unul dintre cele mai importante medii sociale în care copilul își petrece timpul.

Aici învață să colaboreze, să concureze, să accepte diferențele dintre oameni, să gestioneze respingerea, să respecte reguli comune și să își găsească locul într-un grup.

Cu toate acestea, sistemul educațional acordă adesea mai multă atenție performanței academice decât dezvoltării abilităților sociale și emoționale.

Evaluăm cât de bine citește copilul, cât de repede rezolvă o problemă sau câte informații poate reproduce, dar mult mai rar evaluăm dacă știe să gestioneze un conflict, să accepte un refuz, să ceară ajutor sau să reacționeze adecvat atunci când un coleg este umilit.

Aceste abilități nu se dezvoltă automat odată cu vârsta.

Ele trebuie învățate, exersate și consolidate, la fel ca orice alt comportament.

De ce sunt necesare orele de dezvoltare personală?

Orele de dezvoltare personală nu ar trebui privite ca activități secundare, care se organizează doar atunci când programa permite.

Ele pot reprezenta o componentă importantă a prevenției, dacă sunt structurate și orientate către dezvoltarea unor competențe concrete.

Copiii au nevoie să învețe să recunoască emoțiile, să își exprime dezacordul fără agresivitate, să gestioneze situațiile de excludere socială și să identifice comportamentele de intimidare.

Dar simpla discuție despre aceste subiecte nu este suficientă.

Un copil poate răspunde perfect la întrebarea „Ce trebuie să faci când te enervezi?” și, câteva ore mai târziu, să își lovească un coleg.

A cunoaște un comportament adecvat nu este același lucru cu a-l putea manifesta într-o situație reală.

De aceea, activitățile de dezvoltare personală ar trebui să includă exerciții practice, jocuri de rol, analiza unor situații concrete, modelarea comportamentelor și feedback.

De exemplu, în loc să discutăm doar teoretic despre respect, putem exersa situația în care un copil este exclus dintr-un joc, în care doi colegi își doresc același obiect sau în care cineva face o glumă jignitoare.

Ce poate spune copilul? Cum poate reacționa? Când este necesar să solicite ajutorul unui adult?

Aceste experiențe de învățare sunt relevante pentru viața lui de zi cu zi.

Responsabilitatea profesorilor în modelarea comportamentului

Profesorii nu au doar rolul de a transmite informații. Ei reprezintă modele comportamentale și influențează permanent dinamica socială a clasei.

Felul în care un profesor reacționează când un elev greșește, când este ridiculizat sau când apare un conflict transmite mesaje întregului grup.

Dacă umilirea unui coleg provoacă râsul clasei, iar adultul nu intervine, comportamentul poate fi consolidat prin atenția și aprobarea socială primite.

Dacă un elev este etichetat constant drept „problematic”, „leneș” sau „incapabil”, această etichetare poate influența modul în care ceilalți copii se raportează la el.

În schimb, atunci când profesorul intervine consecvent, stabilește reguli clare și întărește comportamentele de cooperare și respect, contribuie la construirea unui climat social mai sigur.

Nu este suficient ca școala să reacționeze după producerea unui incident grav. Prevenția presupune identificarea timpurie a comportamentelor care pot escalada.

Poreclele jignitoare, excluderea repetată, amenințările, intimidarea sau umilirea publică nu ar trebui ignorate doar pentru că nu implică violență fizică.

Consilierea individuală trebuie să fie o intervenție reală

Există copii pentru care activitățile de grup nu sunt suficiente.

Un copil care manifestă frecvent agresivitate, amenință, intimidează sau are dificultăți importante de autoreglare poate avea nevoie de evaluare și intervenție individualizată.

Consilierea nu ar trebui redusă la o conversație ocazională în care copilului i se explică faptul că trebuie să se comporte frumos.

Este necesară înțelegerea factorilor care contribuie la apariția și menținerea comportamentului: în ce situații apare, ce îl precedă, ce consecințe produce și ce abilități îi lipsesc copilului pentru a reacționa diferit.

Uneori, agresivitatea poate avea rolul de a obține atenție, de a câștiga statut în grup sau de a evita o situație dificilă. Alteori, poate fi asociată cu probleme emoționale sau dificultăți mai complexe, care necesită sprijin psihologic specializat.

Intervenția trebuie adaptată acestor particularități, iar colaborarea cu familia este esențială.

Dacă școala este responsabilă, de ce nu toți copiii devin agresivi?

Există un argument important care trebuie inclus în această discuție. În aceeași școală, uneori chiar în aceeași clasă, cu aceiași profesori, aceleași reguli și aceleași oportunități educaționale, copiii dezvoltă comportamente foarte diferite.

Unii manifestă empatie, cooperare și respect, în timp ce alții recurg la intimidare sau agresivitate. Există numeroși copii care nu fac bullying, deși școala lor nu organizează sistematic ore de dezvoltare personală. Acest lucru arată că experiențele și abilitățile construite în afara școlii au un rol important. Educația primită acasă poate oferi copilului repere comportamentale solide chiar și atunci când mediul școlar nu asigură suficient sprijin.

Totuși, această observație nu absolvă școala de responsabilitate. Copiii sunt diferiți, iar mediul școlar trebuie să poată răspunde inclusiv nevoilor celor care nu au dezvoltat încă abilitățile sociale necesare. Responsabilitatea școlii nu este să înlocuiască familia, ci să completeze educația de acasă și să ofere tuturor copiilor un mediu sigur de învățare.

Dispozitivele digitale și rețelele sociale:

un mediu de învățare pe care adulții îl subestimează

Dacă familia și școala sunt două medii importante în dezvoltarea comportamentului, în ultimii ani li s-a alăturat un al treilea, cu o influență tot mai mare: mediul digital. Copiii și adolescenții petrec zilnic timp pe rețele sociale, platforme video, aplicații de comunicare și jocuri online. În aceste medii, ei nu consumă doar divertisment. Observă și învață modele de comportament, norme sociale și modalități prin care pot obține atenție, apreciere sau popularitate.

Uneori, agresivitatea verbală, ridiculizarea sau provocarea intenționată a altor persoane sunt prezentate ca forme de umor ori de divertisment. Un videoclip în care cineva este umilit poate primi mii de reacții pozitive. Un comentariu agresiv poate atrage atenție și popularitate. O provocare riscantă poate deveni un model de imitat.

Pentru un copil aflat în proces de dezvoltare, aceste reacții sociale pot influența percepția asupra comportamentelor acceptabile.

Cum poate mediul digital să influențeze comportamentul?

Există mai multe mecanisme care merită înțelese.

Primul este învățarea prin observație. Copiii pot imita comportamente pe care le văd frecvent, mai ales atunci când acestea par recompensate prin atenție, admirație sau statut social.

Al doilea este normalizarea. Expunerea repetată la jigniri, umilire și agresivitate poate contribui, în anumite contexte, la perceperea acestora ca forme obișnuite de interacțiune.

Al treilea este diminuarea contactului direct cu reacțiile celuilalt. În mediul online, copilul care transmite un mesaj agresiv nu vede întotdeauna suferința persoanei căreia i se adresează. Acest lucru poate facilita comportamente pe care, într-o interacțiune față în față, le-ar manifesta mai greu.

La acestea se adaugă presiunea grupului și dorința de apartenență. Un adolescent poate participa la ridiculizarea unui coleg nu pentru că inițiază el agresiunea, ci pentru a obține aprobarea prietenilor sau pentru a evita să devină următoarea țintă.

Nu trebuie însă să concluzionăm că utilizarea rețelelor sociale produce automat comportamente agresive. Relația este complexă, iar efectele depind de conținutul urmărit, vulnerabilitățile copilului, contextul familial și social și modul în care tehnologia este utilizată.

De ce contează și timpul petrecut online?

Discuția nu trebuie să se limiteze la conținutul violent sau agresiv.

Timpul petrecut pe dispozitive poate înlocui activități importante pentru dezvoltare: somnul, mișcarea, interacțiunile directe, jocul, activitățile de familie sau experiențele sociale în care copilul învață să negocieze și să gestioneze conflicte reale.

De exemplu, într-un joc față în față, copilul trebuie să accepte reguli comune, să aștepte, să piardă uneori și să observe reacțiile celorlalți.

Aceste experiențe oferă oportunități de exersare a autoreglării și a abilităților sociale.

Dacă interacțiunile directe sunt înlocuite într-o proporție foarte mare de activități digitale, aceste oportunități pot deveni mai puțin frecvente.

Nu înseamnă că dispozitivele trebuie eliminate din viața copiilor. Tehnologia poate contribui la învățare, creativitate și conectare socială.

Însă accesul nelimitat, fără reguli și fără implicarea adulților, nu ar trebui confundat cu dezvoltarea autonomiei.

Ce pot face părinții?

Controlul parental nu ar trebui să însemne exclusiv instalarea unei aplicații care limitează timpul petrecut pe telefon.

Este nevoie de reguli adaptate vârstei, de discuții despre conținutul accesat și de interes real pentru experiențele online ale copilului.

Părinții pot verifica ce platforme utilizează copilul, ce tipuri de conținut urmărește, cu cine interacționează și cum reacționează la ceea ce vede.

La fel de important este să îi învețe să recunoască agresivitatea online și să înțeleagă că o insultă transmisă printr-un mesaj poate produce efecte la fel de reale ca una adresată direct.

Copilul trebuie să știe că distribuirea unui videoclip umilitor, participarea la un grup în care un coleg este ridiculizat sau încurajarea unei agresiuni sunt comportamente care au consecințe.

Și aici, modelul adultului contează. Este dificil să îi cerem unui adolescent să comunice respectuos online dacă vede că adulții din jurul său folosesc frecvent insulte, atacuri personale și dispreț în propriile interacțiuni digitale.

Bullyingul nu începe neapărat cu violență fizică

Una dintre problemele importante ale modului în care discutăm despre bullying este tendința de a lua în serios comportamentele doar atunci când apar consecințe grave.

O poreclă jignitoare poate fi considerată o glumă. Excluderea repetată a unui coleg poate fi explicată prin faptul că „nu se înțelege cu ceilalți”. Umilirea publică poate fi tratată ca o situație obișnuită între copii.

Dar bullyingul nu presupune obligatoriu agresiune fizică.

El poate include intimidare, umilire, excludere socială, răspândirea de zvonuri sau agresivitate online. În mod caracteristic, implică un dezechilibru de putere, real sau perceput, și repetarea comportamentului ori probabilitatea ca acesta să se repete.

Este important să facem și diferența dintre bullying și conflictele obișnuite dintre copii. Nu orice ceartă, insultă izolată sau neînțelegere reprezintă bullying.

Această distincție ne ajută să alegem intervențiile potrivite, fără să minimalizăm agresivitatea și fără să transformăm orice conflict într-o situație de intimidare sistematică.

Un element adesea ignorat este rolul grupului.

Atunci când un copil umilește un coleg, reacția celorlalți poate influența continuarea comportamentului. Râsul, încurajările sau distribuirea imaginilor pot funcționa ca recompense sociale.

De aceea, prevenția nu trebuie să se adreseze exclusiv copilului care agresează și celui agresat, ci și martorilor.

Copiii au nevoie să învețe că a nu participa la umilirea cuiva, a nu distribui conținut jignitor și a solicita sprijinul unui adult sunt comportamente importante.

Ce înseamnă, concret, prevenția?

Prevenția nu poate fi redusă la o campanie anuală împotriva bullyingului sau la o discuție organizată după un incident grav.

Ea presupune intervenții consecvente, în toate mediile importante pentru copil.

În familie, părinții pot contribui prin reguli clare, modele adecvate de gestionare a conflictelor, dezvoltarea empatiei și asumarea consecințelor propriilor acțiuni. Este important să fie atenți nu doar la rezultatele școlare, ci și la felul în care copilul vorbește despre ceilalți și la modul în care își gestionează relațiile.

În școală, prevenția presupune activități sistematice de dezvoltare a abilităților sociale, profesori pregătiți să recunoască și să gestioneze agresivitatea, proceduri clare de raportare și acces la consiliere psihologică individuală atunci când este necesar.

În mediul digital, este nevoie de limite, supraveghere adaptată vârstei și educație privind comunicarea, respectul și consecințele comportamentelor online.

Iar atunci când un copil manifestă deja comportamente agresive persistente, simpla sancționare nu este suficientă. Protejarea celorlalți copii și stabilirea unor consecințe adecvate sunt necesare, dar trebuie însoțite de evaluarea cauzelor comportamentului și de intervenții care să îl învețe alternative funcționale.

Un copil care agresează pentru a obține statut în grup trebuie să învețe alte modalități de a construi relații și de a obține apreciere. Un copil care reacționează agresiv la frustrare poate avea nevoie să învețe și să exerseze strategii de autoreglare și rezolvare a problemelor.

Iar un copil care este victima bullyingului are nevoie, înainte de toate, de protecție, de adulți care intervin și de un mediu în care să nu fie responsabilizat pentru agresiunea suferită.

În cazurile de violență gravă, prioritatea imediată rămâne siguranța copiilor, urmată de evaluare și intervenție specializată.

Surse de documentare

1. Centers for Disease Control and Prevention (CDC), Risk and Protective Factors – Youth Violence Prevention. https://www.cdc.gov/youth-violence/risk-factors/index.html
2. UNESCO, What You Need to Know About School Violence and Bullying. https://www.unesco.org/en/articles/what-you-need-know-about-school-violence-and-bullying
3. StopBullying.gov, Why Some Youth Bully. https://www.stopbullying.gov/bullying/why-some-youth-bully
4. American Academy of Pediatrics, Digital Ecosystems, Children, and Adolescents: Policy Statement, Pediatrics, 2026. https://doi.org/10.1542/peds.2025-075320