Despre obsesia de a face totul bine

Nu știu când am început să privim atât de atent fiecare detaliu al copilăriei. Când o după-amiază petrecută la calculator a devenit motiv de îngrijorare, o zi fără activități educative a început să pară timp pierdut, iar o înghețată a ajuns să necesite o explicație despre calorii.

O mamă îi explică unui copil de aproximativ șase ani, cu o greutate absolut normală, că înghețata pe care și-o dorește are tot atâtea calorii cât o masă întreagă. Prin urmare, nu e bine să o mănânce.

Cât de mult s-a schimbat felul în care justificăm deciziile parentale? În urmă cu câteva generații, am fi auzit un simplu „nu, pentru că așa spun eu”. Astăzi, putem construi o întreagă explicație despre zahăr, metabolism și alimentație sănătoasă.

Ne place să credem că diferența este una de abordare educațională. Și uneori chiar este. Dar copilul care își dorește o înghețată primește aceeași interdicție. Am schimbat argumentele, nu neapărat și nevoia de a decide în locul lui.

Nu mă refer aici la regulile necesare, la limitele de siguranță sau la responsabilitatea firească a părinților de a-și îngriji copiii. Ne interesează însă multitudinea de intervenții cotidiene, uneori atât de obișnuite încât nici nu le mai recunoaștem drept forme de control.

Copilul mănâncă prea mult, prea puțin sau nu suficient de sănătos. Se uită prea mult la ecrane. Nu citește destul. Nu socializează suficient. Nu își exprimă adecvat emoțiile. Nu își gestionează bine frustrările. Nu își valorifică potențialul.

Aproape orice comportament poate fi evaluat și orice alegere poate fi îmbunătățită.

Copilul a ajuns să fie privit nu doar prin ceea ce este și face, ci și prin tot ceea ce ar putea deveni dacă noi am interveni suficient de bine.

Această schimbare are o istorie. În multe dintre modelele educaționale tradiționale, controlul parental era exercitat explicit, în numele disciplinei, obedienței și respectării autorității. În cultura parentală contemporană, preocupările s-au extins către sănătatea fizică și emoțională, performanță, autonomie și dezvoltarea potențialului individual.

Nu avem motive să idealizăm trecutul. Copiii erau supuși unor practici autoritare pe care astăzi, pe bună dreptate, le contestăm. Iar faptul că acordăm mai multă atenție nevoilor lor reprezintă un progres.

Totuși, merită observat că această schimbare a adus și o nouă presiune: aceea de a crește copilul cât mai bine cu putință, în fiecare etapă a dezvoltării sale.

Sociologii descriu de câteva decenii fenomenul parentingului intensiv, în care creșterea copilului presupune investiții considerabile de timp, energie, bani și atenție. Părintele este încurajat să fie permanent informat, implicat, atent la nevoile copilului și responsabil pentru valorificarea oportunităților de dezvoltare.

În volumul Parenting Culture Studies, Ellie Lee, Jennie Bristow, Charlotte Faircloth și Jan Macvarish analizează această transformare a creșterii copiilor într-o activitate tot mai atent evaluată și ghidată de experți. Unul dintre conceptele discutate este determinismul parental: tendința de a atribui deciziilor părinților o influență decisivă asupra dezvoltării și viitorului copilului. În această logică, până și alegerile banale capătă o importanță disproporționată. Nu mai suntem responsabili doar pentru îngrijirea și educația copilului de astăzi, ci ne simțim răspunzători și pentru adultul care va deveni.

Această presiune este întreținută și de accesul tot mai larg la informație. Cunoașterea științifică a devenit mai accesibilă, iar industria dedicată părinților a crescut în jurul promisiunii că aproape orice aspect al copilăriei poate fi înțeles, măsurat și îmbunătățit.

Există recomandări pentru somn, alimentație, joc, învățare, socializare, comunicare și reglare emoțională. Există aplicații care monitorizează activitatea, dispozitive care urmăresc somnul și platforme care evaluează progresul școlar.

Instrumentele pot fi utile. Dar simplul fapt că putem urmări ceva nu înseamnă că este necesar să o facem permanent.

Mai mult, fiecare informație nouă poate aduce o nouă îngrijorare.

Aflăm că somnul insuficient este asociat cu dificultăți de atenție și începem să supraveghem riguros fiecare oră de culcare. Citim despre riscurile tehnologiei și începem să numărăm minutele petrecute în fața ecranelor. Descoperim importanța autoreglării și devenim preocupați de fiecare reacție de frustrare.

În felul acesta, cunoașterea care ar trebui să ne ajute să înțelegem dezvoltarea poate ajunge să ne facă mai puțin toleranți față de variațiile ei firești.

Un copil obosit devine un copil al cărui program trebuie revizuit, un copil plictisit are nevoie de stimulare și un copil care refuză să discute despre ce simte poate deveni subiectul unei noi încercări de explorare emoțională.

Chiar dacă uneori interpretările sunt corecte și intervențiile necesare, de multe ori transformăm experiențe obișnuite în situații care cer explicații și soluții.

Se pare că am început să pierdem din vedere dreptul copilului la o existență care nu trebuie analizată permanent. Dreptul de a se plictisi fără să îi oferim imediat o activitate. De a fi supărat fără să îi cerem să își identifice emoția. De a avea preferințe pe care nu le considerăm utile. De a face lucruri doar pentru că îi plac, fără să existe un beneficiu educațional în spatele lor.

Până și jocul liber, poate una dintre cele mai firești expresii ale copilăriei, ajunge uneori să fie privit prin prisma abilităților pe care le dezvoltă.

Într-un asemenea climat, grija parentală poate deveni greu de separat de supraveghere.

Controlul parental nu mai îmbracă doar formele autoritare rigide ale trecutului. Poate funcționa și mult mai discret, ca o mașinărie care selectează și organizează eficient experiențele copilului.

Desigur, orice părinte organizează mediul copilului, mai ales în primii ani. Fără această organizare, multe nevoi fundamentale ar rămâne neîndeplinite. Însă, pe măsură ce copilul crește, o parte din decizii și responsabilități ar trebui să îi revină treptat.

Acest control are însă un cost destul de cunoscut, resimțit aproape imediat atât de părinți, cât și de copii: supraanalizarea fiecărei decizii, îndoiala permanentă, negocierile interminabile și conflictele care apar în jurul unor lucruri altfel banale. Părintele ajunge să cântărească fiecare alegere, să anticipeze consecințe, să caute justificări și să revină asupra unor decizii deja luate. Copilul, la rândul lui, se confruntă cu tot mai multe reguli, explicații și intervenții. Iar viața de familie se poate transforma într-o succesiune obositoare de mici confruntări, în care se consumă multă energie pentru lucruri cu o miză, de fapt, foarte mică.

Copilul mai cere zece minute la calculator. Părintele refuză. Urmează explicații despre efectele ecranelor, negocieri despre timpul petrecut deja online, promisiuni pentru ziua următoare și, eventual, o ceartă. O situație care putea fi rezolvată simplu ajunge să consume o bună parte din timpul petrecut împreună.

Desigur, limitele privind tehnologia pot fi necesare. Dar când aproape fiecare activitate are propriile reguli, excepții și justificări, viața de familie începe să semene cu o negociere permanentă.

Iar părintele rostogolește zilnic în minte aceleași întrebări:

Am procedat corect? Am fost prea permisiv? Dacă accept astăzi, creez un precedent? Dacă insist, risc să transform o situație banală într-un conflict inutil? Ar trebui să caut o altă recomandare, o altă metodă, o altă explicație?

Este un cerc în care controlul produce noi situații de gestionat, iar dificultatea de a le gestiona poate alimenta nevoia de și mai mult control.

Merită să ne întrebăm cât din tensiunea cotidiană dintre părinți și copii este inevitabilă și cât este produsă de numărul tot mai mare de lucruri pe care am decis că trebuie să le controlăm.

O parte din această nevoie de supraveghere vine, probabil, și din felul în care am ajuns să privim responsabilitatea parentală.

Părinții primesc astăzi un mesaj contradictoriu. Li se spune că trebuie să crească indivizi autonomi, dar și că aproape fiecare alegere pe care o fac poate avea consecințe importante asupra dezvoltării copilului.

Dacă acesta întâmpină dificultăți, prima întrebare este adesea ce au făcut greșit părinții.

Nu a fost suficient stimulat? Nu i-au fost respectate nevoile? Nu a avut limite? A avut prea multe? Nu i-au fost validate emoțiile? A petrecut prea mult timp online?

În acest fel, dezvoltarea copilului riscă să devină și un indicator al competenței parentale.

La această presiune se adaugă competiția educațională, comparația socială și o industrie întreagă care oferă permanent noi metode, instrumente și servicii pentru dezvoltarea copiilor.

Școala potrivită, activitățile potrivite, anturajul potrivit, pregătirea pentru profesii care nici măcar nu știm cum vor arăta peste douăzeci de ani. Toate par să solicite decizii importante, luate cât mai devreme și cât mai informat.

În fața incertitudinii, controlul oferă o senzație de siguranță. Dacă organizăm suficient de bine prezentul, poate vom reuși să protejăm viitorul.

Dar lumea în care va trăi copilul nu va fi construită după regulile noastre. Va întâlni oameni pe care nu îi aprobăm, va face alegeri pe care nu le înțelegem și va avea de rezolvat situații pentru care nu i-am pregătit instrucțiuni.

De aceea, cred că este important să ne întrebăm mai des ce încercăm să obținem prin toate aceste micro intervenții.

Dacă am ridica pentru o clipă lupa de pe copii, ne-am da seama că nu orice alegere are nevoie de o evaluare, nu fiecare moment al copilăriei trebuie valorificat, corectat sau transformat într-o lecție.

Uneori, o înghețată poate rămâne doar o înghețată. O după-amiază poate fi petrecută fără niciun obiectiv educațional. Un copil poate fi supărat fără să aibă nevoie de o conversație despre emoții.

Am câștigat mult renunțând la ideea că un copil trebuie să asculte necondiționat doar pentru că adultul are autoritate. Ar merita să ducem această schimbare mai departe și să ne întrebăm cât din ceea ce numim astăzi grijă reprezintă, în realitate, dificultatea noastră de a renunța la control.

Pentru că, în încercarea de a face totul cât mai bine pentru copiii noștri, riscăm să complicăm inutil o bună parte din timpul pe care îl petrecem împreună – adică fix acel timp de calitate despre care auzim și vorbim.

Și poate că uneori am avea cu toții mai mult de câștigat dintr-o copilărie mai puțin administrată decât dintr-una permanent optimizată.

Referințe bibliografice

Lee, E., Bristow, J., Faircloth, C., & Macvarish, J. (2023). Parenting Culture Studies (ediția a II-a). Palgrave Macmillan. https://doi.org/10.1007/978-3-031-44156-1