Ne place să credem despre noi că suntem părinți deschiși. Spunem că vrem copii care să gândească singuri, să aibă opinii, să fie independenți, să știe ce vor și să aibă curajul să spună ce simt.

Dar cât de confortabil ne este, de fapt, atunci când chiar fac asta? Când copilul nu este de acord cu noi, când nu îi place ceva ce nouă ni se pare important sau când nu vrea activitatea pe care noi am ales-o cu entuziasm pentru el? Cum reacționăm atunci când adolescentul are alte gusturi, alte valori sau alte priorități, când spune „nu”, când ne critică sau când face o alegere pe care noi nu am fi făcut-o?

Poate că adevărata măsură a deschiderii noastre nu este cât de ușor acceptăm alegerile copilului atunci când coincid cu ale noastre, ci ce facem atunci când diferă.

„Poți să-mi spui orice” – dar putem asculta orice?

Mulți părinți își doresc o relație în care copilul să vorbească deschis și îi transmit, încă de când este mic, mesajul: „Poți să-mi spui orice.”

Este un mesaj important. Dar copilul învață dacă acest lucru este adevărat nu din declarațiile noastre, ci mai ales din reacțiile pe care le avem atunci când chiar ne spune ceva dificil.

„Nu-mi place școala asta.”
„Nu mai vreau să merg la activitatea respectivă.”
„Nu-mi place persoana pe care tu o apreciezi.”
„Nu vreau să fac facultatea pe care o consideri potrivită.”
„Nu sunt de acord cu tine.”
„M-am îndrăgostit.”
„Am făcut ceva ce știu că nu o să-ți placă.”

Ce se întâmplă în următoarele minute?

Îl ascultăm și încercăm să înțelegem ce se află în spatele afirmației lui? Sau începem imediat să explicăm, să corectăm, să convingem, să criticăm, să minimalizăm ori să oferim soluții?

Uneori copilul nu încetează să ne vorbească pur și simplu pentru că „a devenit adolescent și nu mai comunică”. Poate înceta să ne vorbească pentru că a învățat, în timp, ce informații sunt ușor de spus acasă și ce informații produc reacții pe care preferă să le evite.

De aceea, disponibilitatea copilului de a veni către noi atunci când lucrurile sunt complicate se construiește din multe conversații aparent mici. Din felul în care reacționăm când nu ne place ce auzim.

A asculta nu înseamnă a fi de acord

Aceasta este probabil una dintre cele mai importante diferențe pe care le putem face în relația cu un copil sau cu un adolescent.

Putem asculta o opinie fără să o împărtășim. Putem încerca să înțelegem o alegere fără să o considerăm bună. Putem valida o emoție fără să aprobăm comportamentul care a urmat.

Dacă un copil spune „Urăsc școala”, răspunsul nostru nu trebuie să fie nici „Ai dreptate, nu mai mergi”, dar nici „Nu ai niciun motiv să spui asta. Ai o școală foarte bună”.

Putem începe, pur și simplu, cu:

„Ce te face să simți asta?”

Pare o diferență mică, dar schimbă complet conversația. În primul caz, adultul decide imediat dacă afirmația copilului este corectă sau greșită. În al doilea, încearcă mai întâi să înțeleagă.

Iar faptul că îl ascultăm nu ne obligă ca, la finalul conversației, să ajungem la aceeași concluzie.

Cât spațiu îi lăsăm copilului să fie diferit de noi?

Există multe lucruri pe care le transmitem copiilor fără să ne propunem explicit acest lucru: gusturi, valori, obiceiuri, convingeri, felul în care privim succesul, munca, banii, relațiile sau educația. Este firesc. Familia este primul context în care copilul învață cum funcționează lumea.

Dar, pe măsură ce crește, începe un proces la fel de firesc: diferențierea.

Copilul începe să descopere: „Mie îmi place altceva”, „Eu cred altceva”, „Eu vreau altceva”. Iar în adolescență, acest proces devine mult mai vizibil. Părerile grupului de prieteni contează mai mult, apar modele din afara familiei, se conturează propriile valori și propriul mod de a privi lumea.

Pentru părinte, această etapă poate fi dificilă tocmai pentru că unele alegeri ale copilului pot fi trăite ca o respingere personală.

„Cum să nu-i placă, doar eu i-am oferit tot ce era mai bun?”

„Cum poate să gândească așa, când noi l-am crescut altfel?”

Dar faptul că un copil ajunge să gândească diferit de noi nu înseamnă că am eșuat în ceea ce i-am transmis. Dimpotrivă, capacitatea de a examina ceea ce a primit de la familie și de a decide treptat ce păstrează, ce modifică și ce vede diferit face parte din construirea propriei identități.

Scopul dezvoltării nu este ca adolescentul să devină o versiune mai tânără a părintelui. Este să își construiască propria identitate.

Suntem deschiși sau doar permisivi?

A fi open-minded nu înseamnă să spunem „da” la orice. Un copil are nevoie de limite. Un adolescent are nevoie de reguli. Iar părintele rămâne responsabil pentru siguranță și pentru multe dintre deciziile importante, în funcție de vârsta copilului.

De fapt, putem fi foarte deschiși față de perspectiva copilului și, în același timp, foarte clari în privința unei limite.

Putem spune:

„Înțeleg de ce îți dorești asta și, în același timp, răspunsul meu este nu.”

Cele două lucruri pot exista împreună.

Deschiderea presupune disponibilitatea de a asculta și de a lua în considerare perspectiva copilului. Nu presupune renunțarea la rolul de părinte.

Diferența este că limita nu mai vine neapărat cu mesajul „Eu știu, tu nu”, ci cu disponibilitatea pentru dialog:

„Vreau să înțeleg cum vezi tu lucrurile. Apoi îți voi explica și de ce eu văd situația diferit.”

Uneori, după această conversație, limita va rămâne exact aceeași. Dar copilul va ști că perspectiva lui a fost auzită.

Uneori vrem independență, dar numai în direcția pe care am ales-o noi

Aici apare unul dintre paradoxurile relației părinte–copil.

Vrem un copil independent, dar ne deranjează când ne contrazice. Vrem să aibă personalitate, dar ne este mai greu când personalitatea lui complică planurile familiei. Vrem să știe să spună „nu”, dar ne este dificil când acel „nu” ne este adresat nouă. Vrem să ia decizii singur, dar sperăm, uneori fără să ne dăm seama, să ia exact deciziile pe care le-am fi luat noi.

Independența reală vine însă inevitabil și cu diferențe. Nu putem să ne dorim ca un copil să învețe să gândească singur și, în același timp, să ne așteptăm ca rezultatul acestui proces să fie întotdeauna o opinie identică cu a noastră.

Iar adolescența este perioada în care acest lucru devine foarte vizibil.

Putem tolera greșelile pe care le vedem venind?

Poate una dintre cele mai dificile experiențe pentru un părinte este să vadă că adolescentul se îndreaptă spre o alegere despre care crede că nu va ieși bine.

Instinctul este să intervenim. Avem mai multă experiență, anticipăm uneori consecințele și am vrea să îl scutim de dezamăgire, eșec sau suferință.

Și uneori trebuie să intervenim – mai ales atunci când există riscuri importante pentru sănătate sau siguranță.

Dar nu orice alegere neinspirată este periculoasă.

Uneori copilul poate avea nevoie să aleagă, să constate că nu a funcționat și să învețe. Poate alege o activitate care nu i se potrivește, poate gestiona prost timpul, poate avea încredere într-un prieten care îl dezamăgește sau poate lua o decizie pe care, câteva luni mai târziu, o vede diferit.

Aici poate fi util să ne întrebăm înainte să intervenim:

„Este o situație în care trebuie să îl protejez sau una în care pot să îl las să învețe?”

Pentru că există lecții pe care nu le putem preda prin explicații, oricât de bune ar fi acestea. Experiența este uneori profesorul pe care părintele nu îl poate înlocui.

Iar atunci când alegerea nu a fost bună, poate că primul nostru răspuns nu trebuie să fie „Ți-am spus eu”, ci:

„Ce crezi că ai învățat din asta?”

„Eu la vârsta ta…”

Este probabil una dintre cele mai tentante comparații.

Experiența noastră este inevitabil punctul de referință de la care pornim. Numai că propriul copil nu crește în lumea în care am crescut noi.

Relațiile sociale s-au schimbat. Tehnologia s-a schimbat. Școala s-a schimbat. Accesul la informație s-a schimbat. Presiunea socială s-a schimbat. Felul în care adolescenții comunică și își construiesc identitatea s-a schimbat.

Experiența noastră rămâne valoroasă și poate fi o resursă extraordinară pentru copil. Dar nu este întotdeauna harta perfectă pentru lumea lui.

De aceea, uneori, înainte să spunem:

„Știu exact cum este”,

poate fi mai util să întrebăm:

„Cum este pentru tine?”

Și să îi lăsăm suficient timp să răspundă înainte de a-i povesti cum a fost pentru noi.

Câteva întrebări pe care ni le putem pune ca părinți

Poate că open-mindedness în parenting nu este o calitate pe care fie o avem, fie nu o avem. Este mai degrabă ceva ce putem exersa în conversațiile obișnuite cu copiii noștri.

Și putem începe observându-ne propriile reacții.

Când copilul meu spune ceva cu care nu sunt de acord, încerc mai întâi să înțeleg sau încerc imediat să îl conving?

Îi permit să aibă preferințe diferite de ale mele fără să le ironizez sau să le minimalizez?

Poate să îmi spună că am greșit fără ca discuția să devină imediat despre lipsă de respect?

Îi ofer libertate doar în lucrurile care nu contează pentru mine sau și în cele în care eu aș face o alegere diferită?

Pot spune „nu știu” în fața copilului meu?

Pot să îmi schimb părerea după ce îl ascult?

Pot face diferența între „este periculos” și „pur și simplu nu îmi place mie”?

Ultima întrebare este, poate, una dintre cele mai importante. Pentru că uneori reacționăm la o tunsoare, o haină, o muzică, un hobby, un prieten sau o alegere personală cu aceeași intensitate cu care am reacționa la un risc real.

A face această diferență ne poate ajuta să păstrăm limitele ferme acolo unde sunt cu adevărat necesare și să oferim mai mult spațiu acolo unde copilul poate începe să decidă pentru el.

Copiii au nevoie și să ne vadă schimbându-ne părerea

Uneori avem impresia că autoritatea parentală presupune consecvență absolută: am spus ceva, trebuie să rămână așa.

Dar există situații în care copilul aduce un argument bun. Sau aflăm informații noi. Sau pur și simplu realizăm că am reacționat prea repede.

Să spunem:

„M-am mai gândit la ce mi-ai spus și cred că ai dreptate.”

nu ne slăbește autoritatea.

Dimpotrivă, îi arată copilului ceva mult mai valoros: că oamenii pot asculta informații noi, își pot reevalua poziția și își pot schimba opinia.

Putem inclusiv să spunem:

„Am greșit.”

sau:

„Nu am înțeles bine ce voiai să-mi spui prima dată.”

Acesta este, de fapt, unul dintre cele mai bune modele de gândire flexibilă pe care i le putem oferi.

Poate că întrebarea nu este „Cât de open-minded sunt?”

Ci:

„Cât de în siguranță se simte copilul meu să fie diferit de mine?”

Pentru că nu vom fi de acord cu copiii noștri în toate. Și nici nu ar trebui.

Rolul nostru nu este să aprobăm fiecare alegere, să renunțăm la limite sau să devenim spectatori ai dezvoltării lor. Este să rămânem suficient de aproape încât să îi putem ghida și suficient de deschiși încât să îi putem cunoaște așa cum devin ei, nu doar așa cum ne-am imaginat noi că vor deveni.

Iar poate unul dintre cele mai bune semne ale unei relații sănătoase nu este un copil care spune mereu:

„Ai dreptate.”

Ci unul care știe că poate spune:

„Eu văd lucrurile diferit.”

și că relația cu părintele lui va putea duce această diferență.

Surse de documentare:

1. Grolnick, W. S., & Lerner, R. E. (2023). How Parental Autonomy Support, Structure, and Involvement Help Children Flourish: Considering Interactions, Context, and Diversity. The Oxford Handbook of Self-Determination Theory.
   https://academic.oup.com/edited-volume/45638/chapter-abstract/396158535
2. Smetana, J. G., & Asquith, P. (1994). Adolescents’ and parents’ conceptions of parental authority and personal autonomy. Child Development, 65(4), 1147–1162.
   https://pubmed.ncbi.nlm.nih.gov/7956471/
3. Smetana, J. G., Metzger, A., Gettman, D. C., & Campione-Barr, N. (2006). Disclosure and secrecy in adolescent-parent relationships. Child Development, 77(1), 201–217.
   https://pubmed.ncbi.nlm.nih.gov/16460534/