Continuăm seria de articole preluată din New York Times în care se povesteşte despre copiii care au reuşit să învingă autismul.
Carmine DiFlorio este încă un caz fericit care a luat parte la studii. În copilărie, părea să nu audă nimic, chiar dacă mama sa arunca pe podea cărți grele, chiar lângă el, pentru a-l face să aibă o reacție. În schimb, părea scufundat în propria lume, mișcându-și brațele ca și cum ar fi încercat să-și ia zborul, sărind și urlând „nehhh” la nesfârșit. Însă nu părea nefericit.
După ce Carmine a primit diagnosticul de autism, la vârsta de 2 ani, a început să ia parte la trei ore săptămânale de terapie oferite de orașul New Jersey. Părinții lui au plătit pentru încă patru.
Terapeuții au încercat să-l învețe limbajul și, pas cu pas, au reușit.
Carmine a început să învețe mult mai repede în momentul în care a început să meargă la o grădiniță pentru copiii cu întârzieri de dezvoltare, unde a primit terapie comportamentală intensă de-a lungul zilei. Când avea aproape 5 ani, profesorii săi au trimis acasă un raport detaliat de performanța bazată pe mai multe teste. Acesta a dezvăluit că abilitățile sale de comunicare, comportamentale, senzoriale, sociale și motorii erau aproape la fel ca ale unui copil cu dezvoltare normală. Doar funcțiile majore motorii erau ușor întârziate. Cealaltă mențiune a școlii a fost că încă dădea din mâini și sărea atunci când era entuziasmat.
Înainte de vara în care a început școala, neurologul care îi pusese diagnosticul de autism a fost șocat și a declarat că toate caracteristicile autismului dispăruseră.
Carmine nu își amintește eforturile de a-l face să nu mai dea din mâini. Și nu își amintește de ce face asta pentru a-și exprima entuziasmul. Însă își amintește cu siguranță entuziasmul. Mai știe că atunci când avea 7 ani, copii râdeau de el pentru acest gest, apoi își amintește că a decis să își controleze impulsul „Când voiam să dau din mâini, îmi puneam mâinile în buzunare. Am făcut asta singur. A fost frustrant timp de doi ani. Era ca și cum voiam să zâmbesc și cineva îmi spunea că nu ar trebui să zâmbesc, că zâmbetul este greșit. Dar pe măsură ce a trecut timpul, m-am dezobișnuit. Așa că până la 11 ani nu mai simțeam nevoia să fac asta„.
Astăzi, Carmine are 19 ani și este un tânăr luminos și frumos. A absolvit Colegiul de Muzică Berklee din Boston, are mulți prieteni și îi place să fie independent. Recunoaște însă că îi este dor de entuziasmul din perioada autismului: „Când eram mic, eram destul de des cea mai fericită persoană. Era bucuria supremă, ca un flux care curge în întreg corpul și pe care nu o puteam controla. A dispărut când sora mea a început să radă de mine și când am realizat că datul din mâini nu era acceptabil. Momentul în care mai simt fericire acum este cel în care ascult muzică. O simt încă în tot corpul, însă nu mai reacționez cum o făceam„.
Sursa: NyTimes
Sursa foto: Mark Peckmezian for The New York Times