Coborâm scările turnului spre încăperi unde speranța s-a amestecat cu aerul, și alimentează jocul personajelor. Se regăsește în bătăi de palmă, în încurajări, în voci calde, în cântecele vesele ce caută forma unor chei care să deschidă sufletele. Intrăm în prima încăpere. “Ea este Bianca și are 3 ani.” Mă așez stingher pe un scăunel și îmi fixez privirea pe ea. E ca un titirez. Se mișcă încontinuu fără să ne privească. Pare că nu ne-a observat. Suntem invizibili pentru ea. Culege litere dintr-un colț al camerei, apoi face câțiva pași și le așază în figura complementară. “Uuuuu!”, îi spune o voce caldă. “Spune, Uuuuu!”, repetă vocea. Și Bianca își lungește buzele pronunțând litera magică. Un U prelung și ușor gutural iese din gurița ei. “Brrravo, Bianca!”, explodează vocea caldă.

Sunt deja pe pilot automat. Ies doar la câteva minute pentru a-mi verifica frecvența brațelor apoi revin în mine, în gânduri, în gândurile ce îmi sunt pline cu acești copii. Am închis și a doua tură de parc. 34 de minute. Mă simt plin de forță, de energie. Gândurile către cei 139 de copii îmi alimentează întregul mecanism. Niciun gest, nimic, nimic nu trădează inconstanța din ultimele luni. Memoria gesturilor, a mușchilor, numărătoarea secundelor, toate sunt profund și pentru totdeauna impregnate în mine.

Mă opresc pentru hidratare. Iau câteva guri mici de apă și privesc cronometrul. 52 de minute pentru aproape 10 kilometri. Mă pun din nou în mișcare și gândurile mi se întorc la turn, la copiii de la AUTISM VOICE. “Mergem să o vedem pe Măriuca.”, îmi spune Beatrice. O cheamă ca pe Măriuca mea. Un fior îmi lipește transpirația pe șira spinării. Îmi aduc aminte de clipele grele prin care am trecut la începutul acestui an. De nopțile când priveam cerul pe fereastra spitalului și ascultam respirația puiului ghemuit în mine.

Intrăm în cameră. Măriuca are 7 ani. Ea este diagnosticată cu una dintre formele grave ale autismului, Sindromul Rett. Pe lângă manifestările clasice, la Rett copiii își pierd în timp abilitățile funcțiilor motorii. Măriuca e slăbuță, tunsă scurt și are ochii mari și frumoși. Mă așez pe scăunel din nou și privesc la “joaca” tandemului Măriuca-terapeut. Mă observă, mă privește. Sunt o prezență nouă pentru ea. “Arată bine Măriuca. E mai veselă.”, spune Beatrice. Măriuca a fost plecată câteva zile la mare cu părinții ei. Terapeutul o aduce lângă mine. Îi întind mâna și o apuc discret de degețele, cât pot eu de gingaș. “Eu sunt Adrian, Măriuca. Mă bucur să te cunosc.” Degețelele ei sunt ușor îndoite, și-au pierdut din mobilitate. O mângâi, o mângâi și o privesc în ochi. Are capul aplecat în față și mă privește pe sub sprâncene. E o privire liniștită, de copil, nimic din gravitatea bolii ei. Are ochii atât de frumoși! Aș vrea să o îmbrățișez dar îmi este teamă să nu o sperii. Terapeutul o ia de mânuțe și o duce în mijlocul camerei. Pașii ei sunt sacadați și nesiguri. O rigiditate legănată a gesturilor, parcă ar fi zborul unui fluturaș ce și-a pierdut coloritul aripilor. Se dă drumul la muzică. “Hai să dansăm, Măriuca!” Un zâmbet firav, abia schițat, ne anunță că îi place această joacă. Stau lipit de scaun și privesc minute bune către ea cu sufletul chircit de moment. Din când în când privesc chipul mamei ei. Mă uimește limpezimea privirii ei. Câtă forță și hotărâre îți trebuie ca să te lupți în fiecare zi cu această boală?

Ne pregătim să plecăm. Îi întind mâna Măriucăi. E la câțiva zeci de centimetri de mine. “La revedere, Măriuca. Mă bucur că te-am cunoscut”. Încerc să mă ridic în picioare, dar nu îmi duc mișcarea până la capăt și Măriuca face câteva gesturi sacadate către mine. Gestul ei mă surprinde. Nu știu cum să îl interpretez. Își continuă gesturile mici și sacadate și intră în spațiul meu personal, aproape atingându-mă cu fruntea ei. Un val de emoție mă cuprinde. Las un genunchi la pământ și o îmbrățișez cu toată această emoție din mine. Aud ca prin vis exclamații de uimire în jur. Mă privește. Mă privește cu ochii ei mare și frumoși, cu capul ușor aplecat înainte, cu privirea atingând sprâncenele. Ochii îmi sclipesc iar gura mea se așază pe fruntea Măriucăi.

Mă smulg din scena cu Măriuca de la sediul AUTISM VOICE. Respirația a luat-o razna, pieptul îmi bubuie iar șuieratul sparge liniștea parcului. Patru ture de parc s-au topit sub pașii mei. Mai am o singură tură și închid cei 16 kilometri ai serii. 16 kilometri alergați în același sens opus acelor de ceasornic. 16 kilometri în care gândurile mi s-au îndreptat către 139 de copii. Îmi închid monologul, la fel și cronometrul, la piciorul vestic al podului, pe aleea unde mi s-au adunat atâția kilometri în ultimii 3 ani. Un monolog de o oră și douăzeci și nouă de minute.”