Eu sunt Bianca și mama mea o să fie iar fericită…

Eu sunt Bianca și am cinci ani și șase luni. Sunt o fetiță cuminte și-mi place cerul albastru. Cel mai mult mă doare că vreau să spun lucruri, să zic ce simt, să glumesc cu sora mea, să îi spun mamei că o iubesc sau tatei că mi-e dor de el și nu pot. Nu pentru că nu vreau, ci pentru că sunetele îmi sunt stranii. Literele îmi fug din minte, vocalele încă sunt necunoscute. Imit cât pot, dar nu înțeleg cum se leagă între ele…

Bianca este o fetiță de o puritate aparte precum îi este numele. Familia ei o adoră și face totul pentru ea, dar ce faci când totul nu este suficient? Aceasta e povestea ei și poate fi povestea oricărui copil. Chiar și a copilului tău.

M-am născut într-o zi de toamnă cu soare pe cer și nori pufosi, albi. Mama nu credea că voi mai veni pe lume fiindcă au durat ani de zile între mine și sora mea ca eu să apar. Într-un final, viața m-a adus pe Pământ și am crezut că pornesc cu dreptul. De accea mă numesc Bianca. Din păcate, nu a fost așa. În comparație cu sora mea, ceva nu era în regulă.

Medicii nu știau ce să-i zică mamei. Toți spuneau că ne dezvoltăm diferit, că al doilea copil e diferit de primul. Timpul a trecut și eu am împlinit un an și șase luni, dar mă comportam ca un bebeluș mult mai mic. Voiam să vorbesc, dar nu știam cum. Burtica mă doare mai mereu de când mă știu. Somn nu am cum trebuie și nu știu de ce. Nu e că vreau să nu dorm sau să mă doară burtica. Pur și simplu mi se întâmplă.

Într-o zi am fost la un medic aparte. Nu eram într-un spital, ci mai degrabă într-o cameră de joacă. Doamna doctor nu purta halat alb sau mască sau mănuși. Avea, în schimb, multe hârtii și jucării și bomboane. Ne-am jucat mult împreună. Apoi doamna a stat mult timp cu mama și tata de vorbă afară din cameră, iar eu am stat cu sora mea în cameră. Nu știu ce au vorbit, dar când au venit să mergem acasă, mama plângea și tara se uita trist în gol.

Din ziua aia, mama nu s-a mai dus la muncă și a rămas cu mine acasă în permanență. Tata e singurul care pleacă de acasă și, uneori, pleacă pentru multe zile la rând. Mi-e dor de el tare când se întâmplă asta, însă apoi sunt tare fericită când revine acasă, pentru că mereu îmi aduce cadouri, mă strânge tare în brațe și-mi spune de zeci de ori că mă iubește.

Înainte să împlinesc doi ani, programul meu de zi cu zi s-a schimbat. În fiecare zi să plec cu mama spre o clădire mare cu multe doamne drăguțe și mulți copii pe care îi văd pe holuri sau în curte doar. Nu știu cine sunt sau ce fac acolo, dar cred că se joacă și ei în camere diferite, așa cum mă joc eu.

Nu îmi plac drumurile pe care trebuie să le facem, oamenii pe care îi văd că se hlizesc la mine în autobuz sau metrou, copiii care țipă în jurul meu pe stradă sau la magazin.

Dar îmi place la centru. Acolo e liniște. Sunt doar eu și o fată drăguță într-o cameră. Acolo ne jucăm zilnic cu jucării, în liniște. Ea îmi spune povești și îmi arată lucruri. Pentru ea am început să scot sunete. Nu știu ce e cu ele, dar ea se bucură foarte mult când eu fac asta. Apoi, când terminăm, fata mă duce la mama și vorbește cu ea, și o văd pe mama că zâmbește mult. Asta mă bucură tare, pentru că înainte de centru, mama plângea mult. Acasă sau pe stradă, ea era mereu tristă. Și eu eram tristă pentru ea.

Când plecăm de la centru mergem pe străzi sau prin parc puțin, pentru că nu îmi place aglomerația, și mama repetă cu mine ce fac la centru cu fata drăguță. Când scot sunete, mama se bucură la fel ca fata de la centru.

Când ajungem acasă, sora mea mai mare se joacă cu mine cât poate, dar apoi pleacă și mă necăjesc.  Știu că ea e mai mare și are prietenii ei, dar aș vrea și eu să merg cu ea. Am fost de câteva ori împreună cu ea, însă nu mă mai duc pentru că prietenii ei nu mă înțeleg. Așa că stau cu mama mai mereu. Nu mă deranjează prea mult. Îmi place mai mult cu mama.

La ceva timp după ce am împlinit patru ani, mama a început să mă ducă de două ori pe săptămână la o grădiniță. Nu îmi place așa mult când mă duc acolo. Copiii nu mă înțeleg și eu nu știu să le zic ce vreau. Nu mă duc singură, din fericire. Mă însoțește o altă fată drăguță și asta e bine. Am zile când nu mă simt bine deloc. Mă doare burtica și nu dorm. Atunci toată lumea e tristă ca și mine și nu mai merg la grădiniță. Mama face ce poate, dar în multe zile, durerea e prea mare și nu suport pe nimeni. În zilele alea sunt lăsată în pace și nu scot niciun sunet. Atunci sunt cel mai mult în lumea mea și mă simt bine așa.

Tot ce vreau să fac de cele mai multe ori e să mă joc cu cifrele. Pe astea le înțeleg. Numerele nu sunt complicate ca literele. Fac adunări și scăderi. Am ajuns chiar la înmulțiri. Nu pot să zic ce fac, dar știu să le fac și mă distrez cu ele.

În unele zile tot ce vreau e să mă uit la Mickey și Minnie Mouse. Totul pare așa simplu în lumea lor. Totul e haios și sunt mulți prieteni în desene. Eu nu am prieteni. Cred că ar fi frumos să am un prieten haios cu urechi mari și inventiv.

Ce știu să zic acuma este „mama‟, „tata‟, „apa‟, „bobo‟, „Mikey‟, „Minnie‟, „papa‟, „nu‟ sau „da‟. Mie mi se pare multe cuvinte. Mama râde când scot sunetele astea pe lângă ea. Dar mă roagă să îi spune și alte cuvinte și nu pot. Uneori, mama e foarte tristă din cauza mea. Aș vrea să îi spun să nu mai fie tristă. Aș vrea ca mama să aibă și pe altcineva lângă ea, să îl aibă pe tata mai mult acasă sau o prietenă cu care să vorbească, să zâmbească mai mult.

Poate cândva o să pot să îi spun cât de mult o iubesc și că o sa fiu bine. Poate dacă tot mergem la centru, la fata aia drăguță, o să încep să înțeleg sunetele și o să pot spune „eu sunt Bianca‟ și mama o să fie iar fericită.