Brenda Dater, părintele unui copil cu sindromul Asperger, a scris o scrisoare pentru părinții copiilor „tipici”, publicată pe ScaryMommy.com. Te invităm să o citești integral mai jos.
„Dragi părinți de copii „tipici”,
Aș fi putut fi numită un părinte elicopter pentru cel mai mare fiu al meu care a fost diagnosticat cu Asperger când avea trei ani. Atunci când a început gimnaziul, în urmă cu opt ani, am încercat să aranjez să meargă pe bicicletă la școală alături de copiii din cartier. Știam că ceilalți părinți nu făceau planuri pentru copiii lor. Însă fiul meu nu știa asta, dorea să fie inclus și nu se simțea confortabil să organizeze astfel de întâlniri singur.
„Ar putea băieții să meargă împreună la școală pe biciclete?”, am întrebat o prietenă.
„Nu sunt sigură ce au decis”, a răspuns.
„Poate putem să încercam pentru câteva zile?”, m-am oferit eu.
„Întreb”.
După trei zile de încercări, fiul meu era pe cont propriu. Nu putea să pedaleze mai repede, iar ei nu încetineau. Nu a funcționat sistemul propus de mine.
Înțeleg. Fiul meu cel mic începe gimnaziul și își face singur planuri de mers la școală alături de prietenii săi. Iar eu nu mă gândesc care dintre băieți ar putea avea nevoie de ajutor din partea lui pentru a începe anul. Nu cred că părinții copiilor din urmă cu opt ani erau niște oameni nepăsători pentru că nu mi-au inclus fiul în grupul bicicliștilor care mergeau la școală într-un ritm mai rapid. Dar m-aș fi bucurat dacă ar fi găsit o soluție care să funcționeze pentru toată lumea.
Este greu să ai nevoi diferite de la cei mai mulți oameni din jurul tău. A trebuit să fiu mai implicată decat alți părinți pentru ca fiul meu să facă parte din grup. Eu eram mama care întreba care sunt planurile copiilor după școală cu săptămâni înainte ca școala să înceapă. Eu eram mama care se oferea să primească toți copiii acasă pentru ca băiatul meu să aibă cu cine să interacționeze. Eu eram mama care găsea întotdeauna activități amuzante și care făcea înghețată în cantități nelimitate pentru ca locuința mea să devină punct de întâlnire. Eram implicată în planificarea socială mai mult timp decât orice alt părinte. Iar acest lucru poate fi ciudat pentru alți părinți care nu au copii ce au nevoie de ajutor suplimentar.
Dragi părinți, vă rog să vă amintiți că nu vă bat la cap pentru că îmi doresc să pun stăpânire pe viața socială a copilului meu. Acum opt ani, îmi învățam băiatul cum să facă planuri cu prietenii pentru că nu reușea să facă asta singur. Alți copii se aventurau în lume fără ajutor din partea părinților, însă al meu avea încă nevoie de un interpret și de un ajutor care să-l ghideze în viața de la gimnaziu.
Știu că nu este treaba voastră să aveți grijă de copilul meu, însă sper că vă puteți imagina cum ar fi dacă micuțul vostru ar fi cel care ar avea probleme de adaptare socială. Sper că vă puteți imagina că un alt părinte sau alt copil care ar vrea să ajute ar face diferența intre a fi inclus și a fi ignorat. Iată cum puteți ajuta:
- Întrebați părintele și copilul de ce au nevoie. Atunci când băiatul meu cel mare era la gimnaziu, o altă famlie și-a dorit să îl invite la o zi de naștere, într-o locație zgomotoasă. Ne-au întrebat dacă ar fi confortabil pentru fiul meu să participe. Au fost direcți și drăguți și am rămas cu sentimentul că nu este chiar așa greu să ajuți pe cineva care are nevoie.
- Oferiți-vă să încercați ceva – Câteodată, părinții se tem să facă planuri pentru copii cu săptămâni sau luni în avans. Oferiți-vă să încercați un grup de socializare pentru o săptămână și vedeți cum funcționează pentru toți copiii.
- Oferiți-le copiilor alegeri despre cum să construiască o comunitate – Perimteti-le să aleagă modul în care vor să includă alți copii. Nu este o opțiune să refuzați voi alegerea altor copii.
- Oferiți-mi prezumția de nevinovăție. Dacă sunteți confuzi în ceea ce privește comportamentul meu, vă rog să presupuneți ca am un motiv bun să fiu anxioasă. Copiii care suferă de tulburări din spectrul autist nu se adaptează repede la școli noi, oameni noi și activități noi. Înainte de orice tranziție majoră, există o serie de activități pe care o fac cu fiul meu pentru a-l ajuta să se pregătească și să înțeleagă cum va fi noul loc pentru el. Include un tur al noului spațiu, întâlniri cu profesorii, vizite pe site-ul instituției, discuții cu elevii care sunt deja la scoală, stabilirea unor întâlniri cu părinții la incepului anului și stabilirea unui plan B în caz că băiatul meu devine anxios. Ar putea suna complicat pentru voi, dar acestea sunt lucrurile de care copilul meu are nevoie pentru a participa la o zi obișnuită la școală.”
Sursa: ScaryMommy.com