Nu mai este niciun secret că un copil cu ADHD poate dezvolta în același timp depresie și anxietate. Cu toate acestea, situația este diferită la fiecare persoană în parte-de la factori genetici, până la probleme de mediu și tot ce poate exista între ele. Toate îi pot face pe părinți să caute diagnosticul corect.

ADHD și autism sunt două dintre condițiile care se pot confunda. Poate că micuțul tău are ADHD. Sau poate are autism. Sau poate avea trăsături ale ambelor condiții medicale.

Russel A. Barkley, profesor clinician de psihiatrie la Virginia Treatment Center for Children din cadrul Virginia Commonwealth University Medical Center, spune că: „autismul se suprapune cu ADHD-ul în 25% dintre cazuri”.

De asemenea, medical prezintă diferențele cheie dintre cele două condiții, spunând că alături de ADHD apar alte condiții coexistente, precum deficiențe de învățare, probleme de comportament, anxietate, depresie și comportamente care implică ostilitate în cazul unor discuții argumentative. Condițiile coexistente cu autismul implică ADHD, atacuri de panică și tulburarea obsesiv compulsiva.

Diferențele dintre autism și ADHD

Dr. Mark Bertin, pediatru în Pleasantville, New York, și autorul cărții „Mindful Parenting for ADHD”, explică faptul că în cazurile de autism, severe sau ușoare, apare un aspect al intuiției sociale și înțelegerii care nu s-a dezvoltat încă.

Persoanele disgnosticate cu tulburare din spectrul autist nu se pot dezvolta din punct de vedere social, lipsindu-le abilitatea de a interacționa cu persoanele din jur. În plus, cercetările arată că o asemenea deficiență socială nu ia naștere din anxietate, așa cum multe persoane au tendința să creadă, ci din cauza lipsei de interes. Medicul spune că persoanele cu autism nu reușesc să copieze și să imite comportamentele altor copii, nu pot privi și nu pot interacționa, demonstrând o preferință pentru lucrurile și acțiunile repetitive.

De cealaltă parte, ADHD-ul nu are nimic de a face cu asemenea comportamente, susține Barkley, spunând că aceasta este o condiție relaționata cu autocontrolul. Persoanele cu ADHD nu pot, de cele mai multe ori, să-și controleze comportamentul, așa că sunt impulsive, neatente, lipsite de emoții și de voință. „Însă nu își pierd limbajul, nu au comportamente repetitive și deficit major în vorbire”, mai spune medicul. În cazul ADHD-ului există întârziere în funcționarea executivă care includ comportamentul, atenția, organizarea și planificarea. Aceste probleme ar putea afecta lumea socială a copilului. De aceea, părintele ar putea să confunde această condiție cu autismul. Autismul implică neînțelegerea regulilor sociale, în timp ce ADHD-ul implică lipsa de atenție asupra lor.

Sisteme de suport, nu diagnostice rapide

„Până la jumătate din copiii cu autism au ADHD”, spune Bertin. Medicul menționează că, din moment ce ADHD-ul afectează interacțiunile sociale, poate fi dificil de observat care sunt abilitățile sociale ale copilului. Acesta este un aspect de multe ori neglijat și poate face ca diagnosticul să fie mai greu de pus.

Este perfect normal ca părinții să își dorească un diagnostic imediat, însă Bertin sugerează că acest lucru nu este întotdeauna posibil, adăugând că este comun la copii să aibă atât simptome de ADHD, cât și de autism. Scopul final este să aibă loc mutarea centrului de interes de la un diagnostic sec, cel puțin la fața locului. „Este mult mai important să învățăm ce este de făcut”, spune medicul.

Bertin explică faptul că evaluările care încearcă să înțeleagă starea copilului sunt de ajutor și că este mult mai important ca micuțul să aibă parte de un sistem de suport. Acesta poate include intervenții comportamentale, grupuri de limbaj și vorbire, terapie comportamentală, educarea părinților.

După ce un sistem de suport a fost deja stabilit, Bertin sugerează că părinții ar trebui să lucreze imediat cu un profesionist și să înceapă să clarifice care dintre cele două condiții le afectează copilul.

„Un sistem de suport început devreme este un pas important pentru un copil care a rămas în urmă cu dezvoltarea”, menționează medicul. Cu timpul, diferențele de dezvoltare ale copilului se pot estompa cu ajutorul terapiei.

Schimbarea circumstanțelor poate însemna schimbarea comportamentelor

Manju Banerjee este vicepreședinte al Colegiului Landmark din Vermont pe partea de cercetare educațională și inovație, ajutandui-i pe elevii care învață diferit, inclusiv pe cei cu dislexie, autism și ADHD.

„Nu încerca să afli de la început care este diagnosticul”, spune Banerjee. Circumstanțele și contextul trebuie luate în considerare, adăugând că acestea se pot schimba cu timpul și pot genera alt tip de manifestări la indivizi. În timp, terapia comportamentală cognitivă, tratamentul pentru ADHD, ședințele de dezvoltare a limbajului și suporturile sociale pot fi tratamente benefice. Părinții proactivi ar trebui să discute despre toate aceste lucruri cu medicii pediatrii și consilierii școlari. Cu toate acestea, Banerjee le reamintește părinților să nu încerce să identifice imediat un diagnostic și să nu încerce să pună ei singuri un diagnostic copilului.

În plus, părinții sunt sfătuiți să se documenteze despre cercetările recente în domeniul neurodiversitatii și să afle că există multe manifestări de dezvoltare care pot apărea pe drum. Unele dintre acestea apar mai repede decât celelalte, de aceea nu este bine să se tragă o concluzie imediată.

De exemplu, o persoană care are probleme de comunicare poate fi doar foarte timidă sau diferită într-un mediu nou. Ar putea avea o probleme de personalitate, nu autism. „Este foarte important să vizionezi problema în profunzime și să adopți o viziune de 360 de grade, decât să sari de la un diagnostic la altul”, mai menționează vicepreședintele.

„Nimic nu este definitiv. Nu există teste de sânge pentru așa ceva. Părinții trebuie să se gândească la un parcurs al dezvoltării copiilor lor diferit de categoriile de boli mentale existente”, mai amintește Banerjee.

Sursa: Health.UsNews.com