Când a intrat prima dată în camera de terapie împreună cu familia lui, Rareș, o mogâldeață slabuță, castanie, cu ochii mari și negri, a început să țipe. Mama lui a încercat să-l facă să tacă, să fie cuminte, însă coordonatoarea a convins-o să îl lase să se manifeste. Am vrut întâi să aflăm ce i-a declanșat țipătul. Eu aveam deja peste șase ani experiență în recuperarea copiilor cu autism și el, dacă urma să reiasă din evaluare că suferă de tulburări din spectru, urma să fie unul dintre copiii mei, așa că era foarte important să culegem cât mai multe date, imediat. Nu a durat mult și coordonatoarea a descoperit că îl speria covorul. Rareș nu voia să intre în camera de terapie peste covorul colorat de pe jos, ale căror patternuri îi crea frustrare, fiindcă nu le mai văzuse până atunci și nu înțelegea ce e cu ele. Avea doi ani și cinci luni, iar părinții l-au adus la asociația noastră pentru o evaluare în urma mai multor recomandări și semne îngrijorătoare.

În jurul vârstei de un an și jumătate, părinții lui au observat că flutura din mâini excesiv, mergea pe vârfuri aproape constant, alinia orice obiecte avea prin jur, nu se uita în ochii nimănui, nu vorbea, iar când voia să comunice, mai mult țipa. În momentul în care i se refuza o jucarie urla sau arunca cu obiectele din jurul lui. Nu era interesat de persoanele care se aflau in preajmă, însă îi plăcea mult să privească jucăriile cu luminițe și le audă pe cele muzicale.

După evaluare, diagnosticul de autism era irevocabil în cazul acestui băiețel cu ochii mari și urma să lucrez în echipa lui terapeutică, zi de zi, prin rotație, câte șase ore. Era primăvara lui 2014 și micul omuleț urma să înceapă de a doua zi un program greu pentru niște umeri atât de fragili, iar părinții erau îngroziți de ceea ce trebuiau să schimbe cu totul în viața lor, ca să se poată recupera.

Pentru mine, programul lui era parte din viața de zi cu zi. După atâția ani sunt obișnuită ca viețile copiilor care-mi apar în cale să se schimbe radical, însă niciodată nu am scăpat de sentimentul de regret și durere la început. Nu e cinstit ce se întâmplă pentru nimeni. Nu e corect că există această suferință ce fură ani din viața unui copil, însă apoi îmi amintesc că dacă nu ar fi meseria mea, dacă nu ar fi munca pe care o depun zi de zi și abilitățile terapeutice pe care le-am dobândit în ani de zile, acești copii nu ar avea nici o șansă la o viață bună. Așa că mă scutur repede de melancolie și mă apuc de treabă.

Începutul este, mereu, cel mai greu, și atunci relația cu părinții este crucială. Cu cât ne dau mămicile sau tăticii mai multe informații despre copil, cu atât putem implementa mai ușor planul de intervenție al copilului. Ce îi place să facă, cum îi place, ce îl atrage în viața de zi cu zi, ce îl motivează, ce primește acasă ca distracții, gustări, jucării, ce program are în general, ce reacții are, cum face diverse acțiuni, toate aceste informații ne ajută să scoatem la iveală personalitatea micuțului și să putem să lucrăm pe obiectivele de recuperare, pas cu pas.

Secretul recuperării unui copil cu tulburări de spectru autist constă în detaliile relației dintre copil, viața lui și oamenii care-l înconjoară, nicidecum în aspectele mari, generale. Nu, ci finețurile, lucrurile mici, ele sunt cheia.

Precum majoritatea copiilor la început de drum, cu Rareș am început cele 120 de ore de terapie pe lună lucrând pe dezvoltarea contactului vizual, realizarea imitației în cadrul cântecelelor, pornind de la preferințele lui, apoi am continuat pe acțiuni precum așteptarea rândului, potrivirea obiectelor identice, arătatul obiectelor sau activităților preferate.

Astfel, „În pădurea cu alune‟ sau jucăriile muzicale au devenit repede teme recurente în sesiunile noastre, pentru a putea înlocui comportamente inadecvate frecvente ale lui Rareș, cum erau aruncatul obiectelor, cu cele adecvate precum ar fi strângerea lor. Recunosc, nu îmi place deloc să cânt cu voce tare, dar pentru Rareș aș fi cântat și pe stadion fiindcă asta îl încânta cel mai tare.

După șase luni de terapie, Rareș a învățat să se joace cum trebuie cu obiectele, să arate ce își dorește, să imite mișcări făcute de mine sau colega mea sau colegii copii din alte camere, să denumească obiecte, să faca puzzle-uri simple cu 2 sau 3 piese, să observe prezența lucrurile aflate în jurul lui.

Îmi aduc aminte și acum câtă bucurie și grijă se afla în același timp în sufletul părinților lui când i-am anunțat că e pregătit să meargă la grădiniță. Avea trei ani și jumătate, era deja de un an în terapie, și răspundea excelent la întregul proces terapeutic. A ajutat mult faptul că părinții au făcut tot posibilul acasă, ca să fie planul de intervenție cât mai eficient. ABA e un stil de viață, în fapt.

Așa că într-o zi însorită de toamnă, de mână cu el, cu însoțitoarea (shadow) lui, o fată draguță pe care am cautat-o împreună cu familia câteva luni de zile înainte, și cu părinții lui, am pășit în grădiniță.

La început, Rareș nu observa prezența copiilor, iar momentele de frustrare, autostimulările, comportamentele violente s-au intensificat. Mușca sau trăgea de păr alți copii fiindcă era încă un mediu nou, cu stimuli variați, iar singurul lui reper era însoțitorul, ce stătea patru ori pe zi, zi de zi, lângă el, apoi venea la terapie. Treptat însă Rareș s-a acomodat și s-a integrat în grupul de copii chiar foarte bine. Copiii, împreună cu doamna educatoare l-au ajutat să se integreze și să simta confortabil și acceptat.

Așa au fost următorii patru ani pentru el, cu program intens, cu obiective clare și consecințe constante pe comportamentele inadecvate sociale sau școlare…și a excelat la toate, mai ales la tematicile geografice, la orice cuprindea hărți sau jocuri nautice.

De mai bine de trei ani îi sunt coordonatoare și tot istoricul nostru mă ajută mult să îi amplific planul de recuperare, să îl modelez perfect pentru el și să îl ajut să depășească orice obstacol. Mă bucur de băiatul în care a crescut, ce tocmai a intrat în clasa a III-a, de personalitatea lui, că adoră să se joace cu alți copii de vârsta lui, să meargă cu bicicleta, să meargă cu barca.

De curând, mi-a mărturisit că vrea să devină navigator și în orele de psihoterapie pe care le face acum, a doua și ultima etapă a recuperării lui, ne povetește mult despre asta. Următorii doi ani vom lucra numai pe managementul emoțiilor în situațiile neplăcute sau plăcute, pe exersarea abilităților de rezolvare a problemelor în diferite situații/medii, înțelegerea regulilor sociale și întărirea comportamentelor bune în diferite situații și, mai ales, pe stima de sine, fiindcă este un băiat sociabil, ambițios și, cu suficientă încredere în sine, va putea realiza orice.

Se spune că pentru a crește un copil, e nevoie de un sat întreg. Prin prisma a ceea ce fac zi de zi, pot să fiu total de acord cu asta. Pentru Rareș, dar și alți copii ca el, a fost nevoie atât de familie și de trei oameni în echipa lui de recuperare, cât și de însoțitor, copiii de grădiniță și educatoare.

O mică armată de oameni pentru un singur pui de om. Nu știu dacă vreodată cei care au fost în viața lui până acum s-au gândit cât impact au avut în primii lui ani de recuperare. Nu cred că și-au dat seama, dar eu știu. Și părinții lui. Și nu cred că le vom putea mulțumi vreodată. Cândva, când Rareș va fi mare, poate îi vom povesti câte suflete au fost lângă el și cât de mult contează pentru cei din jurul lui. Și, sper, chiar și acum, că își dă seama cât e de iubit, exact așa cum e. Și așa va fi mereu.