Când m-am trezit azi, mi-a apărut pe telefon o poză de la el, de pe vapor. Un răsărit duios de frumos, cu un soare roșu deasupra apei albastre, întinse, pe un cer senin și câteva păsări în zare. O imagine demnă de un tablou, de altfel, iar culoarea mării mi-a adus aminte imediat de ochii Mariei. După poză, mi-a trimis și textul „ne vedem curând‟, ceea ce pentru el înseamnă peste două luni de zile… Dintre toate scenariile pe care mi le-am inchipuit până acum pentru viața mea, ce trăiesc acum nu mi-am imaginat. El, acasă o dată la două-trei luni, soț și tată sporadic fiindcă viața de căpitan de vas nu ne perminte mai mult timp. Eu în permanență acasă cu Maria, doar noi două, singure, fiind și mamă și tată și asistent personal pentru ea. Când am terminat ingineria de exploatare maritimă și am devenit mamă, nu mi-a trecut prin minte că nu voi mai vedea marea aproape deloc la puțin timp după nașterea Mariei, dar viața a avut altceva în plan. Accept diagnosticul ei de autism, însă încă refuz să cred că e pentru toată viața.

Îmi aduc aminte totul parcă a fost ieri…

– Draga mea, să știi că este ceva în neregulă cu Maria, spuse ea pe o voce urgentă, puțin grosonală. Uită-te la ea! Nu se joacă cu nimeni, nu se joacă cu nimic de fapt. Stă fascinată minute în șir de un cub sau o roată. Țipă când se apropie cineva de ea. Țipă când nu primește ce vrea și atunci când îți dai seama ce vrea și o rogi să-ți spună cum se numește lucrul, nu zice nimic. Nu e normal pentru un copil de trei ani. Nu e!

– Dar ce știi tu?, am întrebat-o supărată. Nu toți copiii se dezvoltă la fel. Nu toți copiii vorbesc. Nu toți copiii evoluează repede. Spune cuvinte. Nu le leagă în propoziții, da, dar asta nu înseamnă că nu e normală.

– Ascultă-mă. Nu vorbesc doar că nu vorbește. Vorbesc despre tot comportamentul. Al meu e cu patru ani mai mare, așa e, însă la trei ani putea să-mi ceară apă fără probleme, să întrebe lucruri, să interacționeze prietenos și multe altele. Doar știi și tu…

– Știi ceva, dacă nu îți convine copilul meu, foarte bine. Nu ne vei mai vedea și gata, i-am spus brusc și m-am ridicat să o iau pe Maria, să plecăm.

– Dar nu asta am vrut să zic. Îți zic doar să te duci la doctor cu ea, a adăugat ea surprinsă de reacția mea.

– Nu mă interesează! Stai tu cu copilul tău perfect cum vrei și faci ce vrei cu el. Eu și cu Maria suntem bine. La revedere!, i-am aruncat și mi-am luat copilul să plecăm, moment în care a început să țipe și ne-am îndepărtat în urletele ei care, probabil, nu înțelegea ce se întâmplă, însă eram prea supărată ca să stau să o liniștesc.

Asta a fost conversația pe care am avut-o cu cea mai bună prietenă a mea de pe atunci, prima conversație care mi-a schimbat viața în fapt. Am răcit relațiile cu prietena mea după aceea, însă ecoul cuvintelor ei au rămas. Maria avea trei ani și totul era întârziat la ea. Refuzam să cred că ceva nu e în regulă. Nu sunt o mamă panicoasă. Am fost mereu atentă și cum ea e singurul meu copil, consider că am avut și am mare grijă de ea în permanență. Chiar și așa, am refuzat să cred că ceva nu e bine, deși semne erau din plin. Oricât de mult vorbeam cu soțul meu despre asta, că aveam îndoieli, că vedeam diferențe, că simțeam că nu mai e în regulă, și el insista că totul e bine și am continuat și eu să cred că totul e bine. Până nu a mai fost.

Am fost cu ea la doctori și toți pe care i-am consultat mi-au prescris logopedie. Problema centrală pentru ei toți era că nu vorbea. Avea cuvinte achiziționate, dar nu le folosea și nici nu le lega între ele. Niciunul nu s-a uitat la comportament, la reacții, la acțiuni. Astfel că, în loc să mă pregătesc de grădiniță cu Maria, m-am pregătit de logopedie. Aproape zilnic făceam drumuri la un specialist logoped și după nouă luni de zile cu tot ce ne-am ales a fost o listă lungă de cuvinte pe care le Maria le putea pronunța. Atât. În rest, toate celelalte erau în urmă. Socializarea, interacțiunea, exprimarea erau aproape inexistente.

Și ceea ce mă uimește și acum este memoria ei auditivă fantastică. La trei ani și nouă luni, era perfect naturală în a vorbi în engleză, prinzând din zbor orice cântec, orice frază, orice cuvânt, dar limba româna, limba ei maternă, părea extraterestră pentru ea. Copiii îi erau străini. Oamenii nu existau pentru ea. Să ceară lucruri, să își exprime emoțiile, să se joace frumos cu jucăriile sau să interacționeze calm nu făceau parte din felu ei de a fi și nu puteam să înțeleg de ce.

Provenim dintr-o familie elevată, toți oameni cu facultăți, cu cariere mai mult sau mai puțin evoluate. Ea avea tot ce își putea dori un copil. Cu toate astea, nimeni nu putea să zică ce nu era în regulă.

La scurt timp după ce mi-am dat seama că logopedia nu ajută, prietena mea, cea care m-a forțat inițial să văd realitatea, a descoperit pe internet un interviu cu Anca Dumitrescu, primul analist comportamental aplicat acreditat din România, fondator al unei asociații specializate în recuperarea copiilor cu autism, unde descria semnele autismului la copii. Și așa mi-am dat seama ce putea să aibă Maria –  Autism.

A doua conversație care mi-a schimbat viața a fost cu Laura, una dintre coordonatoarele de la asociația respectivă, care, după mai multe ore petrecute cu Maria și cu mine pentru o evaluare de specialitate, mi-a spus cât se poate de franc și de documentat că micuța mea e autistă. Laura a devenit coordonatoarea ei, iar noua ni s-a schimbat viața la 360 de grade după acea întrevedere.

Ziua când am petrecut primele ore în centrul de recuperare…

– De cât timp veniți pe aici?, m-a întrebat conversațional o mămică în curte, ce stătea și ea și aștepta să se termine sedința copilului ei.

– Azi e prima dată, am răspuns eu ezitând.

– Ei bine, să începeți să vă luați cărți cu dvs.., poate chiar să crosetați ceva sau să vă documentați din materialele de specialitate din centru. O să vreți să vă umpleți timpul cu lucruri bune.

– Eh, nu cred că e cazul. Nu cred că vom veni mai mult de șase luni, am spus eu cu speranță în glas.

– O, da, știu că asta credeți. Toți credem asta la început. Noi venim de trei ani deja și încă sper să mai fie doar încă șase luni. Și sunt alții care vin de șase ani, de opt chiar.

– Eu cred așa ceva…

– Ba da, ba da. Și eu am zis la fel, zise ea ușor râzând. Îmi părea chiar împăcată cu mersul lucrurilor.

– Trei ani ziceți?, am întrebat eu cu un gol în stomac.

– Da, și încă vor mai fi, însă, facem orice pentru copiii noștri, nu?, și băiatul meu a recuperat mult, nu am de ce să mă plâng. Ne-am obișnuit. Acum nu e zi în care să nu mă întrebe dacă mergem la centru. Dacă el e fericit și face progrese până la capăt, eu sunt dispusă să vin încă zece ani dacă e nevoie, deși sper să nu fie cazul, adaugă ea chicotind.

Au trecut patru ani de când am avut această conversație cu mămica aceea și încă ne întâlnim la centru săptămânal. Ne-am împrietenit între timp, pentru că…ai nevoie de prieteni în lumea asta, chiar dacă sunt doar „de la terapie‟. Băiatul ei mai vine doar de două-trei ori pe săptămână, dar încă vine.

Noi încă venim în fiecare zi, de luni până vineri. Și vom mai veni încă câțiva ani. „Vreau păpușă. Vreau pufuleți‟, au fost primele propoziții pe care Maria le-a spus dupa șase luni de terapie. Am plâns de fericire în ziua aia. Păpusă și pufuleți. O să-mi aduc aminte toată viața de cuvintele astea.

Acum este la școală, la una privată, singura care a acceptat să o integreze. Are o echipă formată din trei terapeuți și un coordonator. Îi place să se joace cu apa oricând și oriunde. Eu sunt permanent lângă ea ca și asistent personal, dar și ca familie, părinte, orice are ea nevoie. Facem toate drumurile cu metroul. Voi face orice pentru ea ca să fie bine și tot ce vreau acum e să ajungă să aiba o meserie și să trăiască…normal.